CALEA CEA NOUĂ ȘI VIE

La Facere, Creatorul a sădit în inima omului legea morală naturală și lumina conștiinței (cf. Rom 2:14-15), ca acesta să aibă parte de o viețuire demnă de un purtător a suflării din Dumnezeu. Așa se face că moralitatea este o trăsătură constituitvă a ființelor umane. După Cădere însă acea lumină lăuntrică s-a încețoșat; și „Dacă lumina care este în tine este întuneric –, spune Hristos Însuși –, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Mt. 6:23)  De aceea, Dumnezeu, în dragostea Lui nemărginită, ne-a dat o Carte Sfântă, inspirată prin Duhul, pentru a ne arăta CALEA vieții. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Ps. 119:105). El ne îndrumă pe calea neprihinirii, iar Legile sfinte sunt asemenea unor garduri protectoare care ne apără de consecințele dezastruoase ale păcatelor și adicțiilor de tot felul.

Nu tot așa a fost la popoarele păgâne de odinioară care trăiau în întunericul idolatriei. Nu zeul le arăta calea care trebuia urmată, ci preotul trebuia să-i arate acestuia calea spre cetate sau templu, ca să vină în ajutorul poporului.

În vechime, preotul popoarelor idolatre trebuia el însuși să-i arate zeului său calea, să-l implore să vină în cetate pentru a-și proteja poporul. În acest scop, el folosea descântecul și rugăciunea. De exemplu: „Când locuitorii din Hatti [Țara hitiților] se temeau ca zeul să nu fie plecat de la casa lui și [astfel] rugăciunile făcute ar fi putut să nu-l ajungă, se recurgea și la magie. Se efectua atunci un ritual numit mugessar. Zeul era mai întâi implorat să se întoarcă acasă și să binecuvânteze poporul. Apoi i se trasau drumuri și cărări spre casă, așezându-se pe ele miere, plăcinte și alte lucruri plăcute spre a-l atrage. Se ardea și tămâie în același scop. Alteori era «împins» pe drumul spre casă, poate în mod real se împingea statuia zeului pe o cărare către templul său.”[1]

Ce trist! Ce deosebire între un dumnezeu mort și Unul viu!

Dumnezeul nostru atoateștiutor și atoate văzător, pe lângă Cartea Sfântă pe care ne-a dat-o, ni L-a trimis pe Însuși Fiul Său – oglindirea slavei Lui și întipărirea fidelă a Ființei Lui – pentru a ne arăta Calea prin felul Său de viețuire sfântă, căci El Însuși era CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA. Mai mult: prin Jertfa Lui Supremă s-a deschis o CALE NOUĂ ŞI VIE, prin trupul Său frânt pe crucea din Golgota.

Chiar și în viețuirea noastră vremelnică, El este Calea spre o viață din belșug, o viață cu un sens profund, îmbogățită cu o nouă dimensiune, dar și Calea spre sânul sfânt al Tatălui ceresc – spre suprema împlinire, unde existența nu va mai fi umbrită de lacrimi și dureri.

Nu ne dăm noi seama ce binecuvântați suntem pentru că ne-am născut în vremea aceasta de har spre care prorocii Domnului din vechime se uitau cu dor și interes, făcând din mântuirea ce s-a arătat prin Hristos „ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (1 Pe. 1:10). Dumnezeu ne-a înlăturat mahrama care acoperea ochii tuturor popoarelor până la vremea hotărâtă (Is. 25:7), ca să putem vedea și accesa CALEA CEA NOUĂ ȘI VIE.

Slavă lui Dumnezeu!

[1] Gândirea hitită în texte. Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986, p. 122.

Paraschiva Pop