COMUNICAREA

Mother and problem child. Angry mother trying to talk with her son listening music in headphones

                                                                             Ce este comunicarea?

Ea nu este un simplu dialog închegat în grabă, sau o discuție pe fugă, deși, chiar și acestea pot fi parte integrantă a comunicării, atunci când deja puntea între inimi s-a format deja. Mă refer la întrebări  și răspunsuri date pe fugă, cu ochii la ceas: „Ți-ai pus sadvișul?” „La ce oră termini cursurile?” etc. Desigur că în viteza amețitoare în care familiile tinere sau cele de la mijlocul vieții sunt prinse din cauza sistemului, ne rămâne puțin timp de calitate pentru o discuție de suflet, când privirile se întâlnesc, când există proximitate fizică, sau chiar atingeri fizice potrivite cu vârsta copilului. În cazul adolescenților se cere discreție, pentru că unii dintre ei, mai ales băieții, sunt alergici la îmbrățișări sau chiar și la o apropiere de umăr lângă umăr.

Când începem să comunicăm?

Căile comunicării se stabilesc într-un mod foarte natural încă înainte de a apărea copilul. Desigur, el nu ştie vorbi, dar se naşte cu o uimitoare capacitate de comunicare la nivel emoţional. Fiind o fiinţă prin excelenţă emoţională, nou-născutul este foarte sensibil la sentimentele mamei pe care le „înţelege”, fără a le conştientiza. (Copilul are o inteligenţă trăită, nu reflexivă, şi nici nu dispune de mijloace lingvistice adecvate pentru a „traduce” în cuvinte o anumită situaţie.) El comunică la nivel afectiv. Ştie, simte dacă este iubit sau nu, dacă a fost dorit sau nu. Prin acuitatea simţurilor, el ştie din felul cum este ţinut, atins, hrănit, ba mai mult, el simte care este atmosfera din jurul lui – dacă îi este prielnică sau neprielnică.

„Un copil ţinut în braţe ştie, cu o înţelegere mai adâncă decât orice cuvânt, că orice mişcare sau gest exprimă de fapt o decizie a sufletului: decizia de a purta pe cineva în inimă. Voi căuta tot ce-i mai bine pentru tine; voi fi cu tine în bucurie şi-n necaz; vom fi una, tu şi cu mine. Această frază sintetizează un legământ. Este o promisiune făcută de dragostea care se dăruie pe sine.”[1]

„Comunicarea este o stradă cu două sensuri”, mai presus de cuvinte. Ceea ce înseamnă că dincolo de cuvintele rostite, privirile se întâlnesc, inimile se deschid și mesajul curge în ambele direcții pe undele iubirii. Cei doi vorbesc pe aceeași lungime de undă și mesajul este decodificat corect de ambii locutori. Dar dictonul latin ne spune: Non idem est si duo dicunt idem, adică nu este același lucru când doi spun același lucru. De aceea adolescenții obișnuiesc să spună: „Tu nu înțelegi!” „De ce mă interpretezi greșit?” „Nu asta am vrut să zic!” etc.

Comunicarea poate fi și o dezbatere, o lămurire a unui principiu, a unei cerințe sau exigențe a părintelui, pentru a se ajunge la același numitor.

Comunicarea autentică este inima relației și acest lucru este extrem de important în ochii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu este relație – o comuniune de iubire între Persoanele Dumnezeirii. Iar noi am fost creați după chipul și asemănarea Lui. Așa se face că relaționalitatea este o trăsătură constitutivă a ființei umane; o purtăm în ADN-ul nostru.

Ce mai înaltă formă de comunicare este aceea în care inima se deschide spre inimă și iubirea curge în ambele direcții. Dumnezeu este iubire. De aceea nevoia cea mai profundă a copilului/ adolescentului nostru este aceea de iubire, de protecție, de siguranță într-o lume schimbătoare și nesigură. Chiar dacă nu avem posibilități materiale strălucite, iubirea acoperă o mulțime de lipsuri, iar sufletul copilului iubit se va dezvolta armonios. El va deveni un om echilibrat, un om întreg. Pentru că există familii în care abundă cadourile și luxul, dar părinții nu au timp de o relație plină de iubire, iar copilul bine hrănit și frumos îmbrăcat, poartă în sine un suflet chircit și handicapat.

M-am gândit la importanța pe care Dumnezeu o alocă relației, căci El ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înșine și porunca aceasta este parte integrantă din porunca cea mai mare: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tu și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

 Pot să „ucid” comoara comunicării?

Dacă copilul vrea să ne împărtăşescă ceva, iar noi îl repezim în repetate rânduri: „Lasă-mă acum, nu vezi că sunt ocupat/ocupată?” Copilul se va retrage cu durere în sine, iar mai târziu, în adolescenţă, când noi îl vom întreba şi vom încerca să-l descoasem, răspunsul lui va fi monosilabic şi nu-şi va putea deschide inima, deoarece firul comunicării se va fi rupt…  Aşadar, unii părinţi pierd pe parcurs această comoară a comunicării, fie pentru că sunt prea ocupaţi şi nu au timp pentru copil, fie că nu ştiu cum să o facă, deoarece nici părinţii lor nu au comunicat cu ei. Dar orice lucru se poate învăța.

Comunicarea – o realitate complexă. Vorbim de o comunicare verbală, când folosim cuvinte. Dar cuvintele le rostim cu un anumit ton. Una și aceeași propoziție se va înțelege diferit, în funcție de tonul folosit, de privire, mimica feței și de limbajul trupului. Uneori comunicăm prin tăcere. Tăcerea părintelui poate comunica durere, tristețe, dezamăgire. În cazul adolescenților rebeli, tăcerea poate comunica îmbufnare, revoltă, nemulțumire și se numește atitudine pasiv agresivă, pentru că uneori tăcerea este agresivă este menită să ne supere.

 Comunicarea indirectă

Prin faptul că mergem la serviciu, gătim, călcăm spălăm, pentru ca el/ea să aibă de toate, să umble curat(ă), am dori de asemenea să le comunicăm că îi iubim. Prea puțini din copii sau adolescenți apreciază acest lucru. Lor li se pare absolut normal să fie așa. Isus a spălat piciorele ucenicilor și noi trebuie să facem același lucru – să slujim, dar să slujim în așa fel, încât slujirea să se convertească în valuta forte a eternității. Adică cum? Scriptura ne învață cum: Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3:23-24). Spălând vasele, făcând curățenie cu o anumită atitudine – „ca pentru Domnul” – noi de fapt slujim Domnului Hristos. Dacă cârtim, zicând: „Tot eu?”, „Iarăși eu?”, tot va trebui să facem treburile casei, dar ne pierdem răsplata. Răsplata este cu atât mai mare cu cât slujirea este mai unilaterală, pentru că – să zicem –, soțul trebuie să-și facă somnul, trebuie să citească ziarul, trebuie să vadă un film etc.

Dorim să comunicăm de asemenea prin cadourile pe care le cumpărăm. Problema este că ei se focalizează pe cadourile respective, dar de puține ori rezultă acea revărsare de iubire și recunoștință la care ne-am aștepta.

Le comunicăm ceva copiilor/adolescenților noștri și prin felul cum ne purtăm când avem musafiri. Oare, le vorbim străinilor de defectele lui? Îl implicăm și pe el în discuție când stăm cu toții la masă? Atitudinea noastră le comunică copiilor indirect ceva.

O altă formă a comunicării indirecte este gândul pe care-l nutrim privitor la copilul/adolescentul nostru – gând pe care niciodată nu-l verbalizăm, sau îl verbalizăm doar atunci când nu ne aude el. De exemplu: „Vai ce prostuț este copilul ăsta!”; „Oare ce se va alege de capul lui?”; „Nu are nici măcar dexteritate manuală; oare, cu ce se va întreține?”; „Vai ce copil împiedicat, parcă are două mâini stângi; oare, ce se va alege de el?” Problema cu gândurile nerostite este că ele se transmit și se instituie ca o piedică în dezvoltarea copilului.

Poate vi s-a întâmplat să stați într-o încăpere cu o persoană care nu rostește niciun cuvânt, dar care vă judecă sau vă disprețuiește și simțiți tensiunea, căci lăuntrul omului „curge” spre ceilalți, influențându-i. De aceea, este o mare comoară să ai inima plină de roada Duhului Sfânt și de pacea pe care ne-a promis-o Hristos: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte (In. 14:27).

Dumnezeu nu trimite copilul în lume, fără un gând al Lui, fără să-i dea măcar un talant. Și, la urma urmei, copilul acela este proprietatea lui Dumnezeu pe care eu sunt chemată doar să o isprăvnicesc cu iubire și acceptare. Căci dotarea vine de la El. Oare, nu cumva criticându-i dotarea Îl critic indirect pe Dătător?

 CONȚINUTUL SEMANTIC AL CUVINTELOR

Cuvintele negative blochează dezvoltarea: Am citit undeva că un copil sau poate era chiar adolescent, zicea cu amărăciune în glas: „Părinții mei, când se înfurie, mă fac în toate felurile!” Scriptura spune că Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii. Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul. Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare (Proverbele lui Solomon).

Copiii/adolescenții cred cuvintele adulților, le interiorizează și se comportă ca atare. Ei își dezvoltă o imagine de sine negativă și rămân cu complexe de inferioritate. Cuvintele negative le taie aripile și zborul nu va putea fi ceea ce a fost menit să fie.

Cuvintele negative atrag după ele pedeapsa celui care le rostește: Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12:37). Unii părinți îl comparară pe copil/adolescent cu alții, având așteptări nerealiste de la el. (De exemplu, ei așteaptă note foarte bune de la un copil nu prea dotat intelectual.) „Un comentariu critic ne poate zdrobi sufletul mai repede ca un băţ şi ne poate lovi inima mai puternic ca o piatră. Ca mamă însă, eu caut să fac rost de un scut emoţional pentru copiii mei. Vreau să le ofer o protecţie care să le păzească inima şi care să le adăpostească mintea. Doresc mult ca ei să se ancoreze în părerea mea despre ei, anume că îi iubesc, sunt speciali şi sunt importanţi.” [2]

Cuvintele de încurajare au ca rezultat zidirea, ridicarea celui care le aude, dar și a celui care le rostește. Citeam într-o carte că „Inimile se duc acolo unde sunt încurajate.” Aceste cuvinte „fermecate”, care dau aripi copilului se găsesc la super-ofertă, „fără bani și fără plată”.

Când băiatul meu era în clasa a doua, m-a întrebat: „Mami, dece Ema (sora lui mai mare) ia note bune, iar eu iau note rele? (Pe vremea aceea se dădeau note și în clasele primare.) Eu i-am răspuns: „Lasă, Benișor, că tu ești un copil frumos. Vei crește, vei munci și vei lua și tu note bune.” A fi frumos nu are nicio legătură cu a lua note bune, dar trebuia să-i găsesc și lui o calitate, ca să-l pot încuraja. Dumnezeu i-a purtat de grijă într-un mod deosebit. Este foarte talentat și foarte apreciat pentru munca pe care o face. Slavă lui Dumnezeu!

Rugămintea stăruitoare

În adolescenţă, o formă specifică a comunicării este rugămintea stăruitoare, mai ales atunci când dorim să-l conştientizăm de pericolul alunecării în păcate sexuale sau când am vrea să subliniem importanţa unui lucru. Părintele parcă și-ar pune inima în palmă, și-i vorbește cu dragoste și cu durere. În Proverbele lui Solomon, avem multe exemple de acest fel: „Fiule, păstrează cuvintele mele şi ţine la tine sfaturile mele. Ţine sfaturile mele şi vei trăi, păzeşte învăţăturile mele ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Zi înţelepciunii: „Tu eşti sora mea!” Şi numeşte priceperea prietena ta, ca să te ferească de nevasta altuia, de străina care întrebuinţează cuvinte ademenitoare” (Prov. 7:1-5).

DUȘMANII COMUNICĂRII

Am citit în Scrisorile lui Zgândărilă de C.S. Lewis că la hățurile culturii și ale modei stau entități ale întunericului, care mână lumea într-o anumită direcție, desigur, nu fără permisiunea lui Dumnezeu. Este vorba de „mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Ef. 2:2). Aceste duhuri întunecate ridică multe piedici în calea comunicării, căci aceasta constituie inima relației. Dumnezeu dorește relații înmiresmate cu iubire. Cel rău vrea izolare, însingurare, distorsionare a comunicării în neînțelegeri, tensiuni, certuri, ură etc.

Printre dușmanii comunicării am enumera: 1) Viteza crescândă a vieții; 2) Focalizarea părinților pe a achiziționa tot mai mult și 3) Micul ecran, care a devenit atotprezent și care ne desparte, ne izolează, pentru că fiecare comunică cu aparatul său: celular, walkman, tabletă, I-pad, computer etc.

 Avantaje ale computerului:

Este adevărat că internetul constituie o sursă bogată de informații pentru nevoile școlarului: proiecte, referate, teme specifice, informații adiționale la diverse materii de studiu etc. El poate accesa dicționare, hărți, informații privitoare la viața și opera unui autor etc. Există și jocuri interactive care stimulează inteligența. Iar în virtutea caracterului său bidirecțional, internetul îi înlesnește posibilitatea de a comunica cu prietenii și cu familia.

Dezavantaje:

Dependența

Un dezavantaj major ar fi DEPENDENȚA, care izolează și astfel rupe comunicarea.

Chiar în țară la noi s-au semnalat situații tragice ca rezultat al intervenției tardive a părinților, care căutau să-i desprindă pe copii/ adolescenți de magnetul irezistibil al micului ecran, dar a fost prea târziu. Astfel s-au semnalat: izolare, agresivitate vizavi de părinți, abandon școlar, automutilare, sinucideri și chiar crime.

Dependenţa de calculator nu apare dintr-odată, ci este un rezultat al abandonării copilului în faţa calculatorului. După o zi solicitantă, este mai comod pentru părinte să stea puțin să-și tragă sufletul – un mic răgaz „bine meritat”. Părintele aprinde televizorul sau îi pune copilului un joc pe internet, un desen animat, și acesta stă cuminte. Dar oare, care este costul?

Pierderea dorinței și a abilității de socializare

Primul semn al dependenţei de calculator este pierderea dorinţei de socializare. Copiii se rup de lumea reală, nu mai vor să iasă la joacă și nu mai vor să relaționeze cu alți copii. Mai mult, ei se retrag și din viața de familie – se izolează, devin tăcuți. Părinții descoperă la un moment dat o mulțime de absențe nemotivate, ba descoperă cu stupoare că odrasla lor minte sistematic. Dacă îi interzic accesul la micul ecran, devine agresiv, datorită dependenței. Acestea constituie semnale de alarmă pentru părintele neveghetor, comod și neînțelept care crede că micul ecran este o soluție, care-i va ușura munca și-l va ajuta în responsabilitățile lui de părinte.

Reacțiile extreme se datorează și faptului că părinții își impun voința (prea târziu) cu autoritarism. Îl privează pe copil/adolescent de drepturi prea multe și prea dintr-o dată. Astfel copilul se simte rănit şi vrea să se răzbune pe părinţi făcându-i să sufere. Izolarea, automutilarea și suicidul sunt forme de răzbunare.

Stabilirea unor limite clare de la început, o relație caldă de comunicare și de interacțiune familială constituie un cadru protector pentru orice copil/ adolescent. Una dintre nevoile de bază ale copilului, pe lângă dragostea necondiționată este și o comunicare autentică în cadrul unei relații de suflet, prin analogie cu Relația Intratreimică, după al cărei chip a fost creat.

O mamă creștină și-a lăsat fiica din clasa a V-a la programul „After School”. După program, copila mai rămânea să „lucreze” la computerul școlii și ajungea acasă destul de târziu. Mama, o femeie simplă, nu a supravegheat-o mai îndeaproape, crezând că însăși incinta școlii garantează siguranța copilului. Dar nici un loc nu este scutit de acțiunea hoardelor întunericului, care-și țes pretutindeni pânza de păianjen pentru a prinde victime. La un moment dat, mama a observat că fetița se retrage în camera ei și nu mai socializează, se închide în sine și nu comunică decât monosilabic. A început să-i controleze strict accesul la internet, iar aceasta și-a făcut crestături de cuțit pe mădulare. Este vorba de o copilă crescută într-o familie creștină, în Biserică, la Școala Duminicală și totuși… Nimeni nu face excepție. De aceea, Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită; duhul în adevăr este plin de râvnă, dar carnea este neputinciosă (Matei 26:41).

Copilul poate pierde dorinţa de socializare în favoarea prieteniilor virtuale. El poate pierde chiar și simţul realităţii, în virtutea acelei senzații de dezinserție sau depeizare, caracteristică pentru cei ce petrec prea mult timp, cutreierând realitățile virtuale. Crescând în fața micului ecran unde se simte foarte în largul său, antrenat în comunicări despațializate, el nu va mai putea stabili într-un mod spontan relaţii cu alţi copii sau adulţi. Se va simți stânjenit în contextul unei comunicări de față către față.

Sfatul Scripturii este ca părinții temători de Dumnezeu să vegheze asupra celor ce se petrec în casa lor (cf. Prov. 31:27a), iar casa sunt în primul rând copiii, nu bunurile, mașina și pereții. Ca ispravnici ai bunurilor lui Dumnezeu (copiii) încredințați nouă în îngrijire, suntem responsabili de felul în care-i isprăvnicim. Cea mai mare împlinire sau cea mai mare durere o vom „secera” în copiii noștri. La Marea Judecată, Dumnezeu nu ne va întreba de bunurile agonisite, ci de sufletele copiilor încredințate nouă spre îndrumare.

Îmbolnăvirea

Există părinți care se mândresc cu abilitatea copilului de a butona cu foarte multă dexteritate. Dar orele nesfârşite petrecute în faţa calculatorului îi pot afecta ochii, coloana vertebrală, pot genera ameţeli, dar și mai grav: anxietate şi depresie. Unii dintre ei dezvoltă bolile ADD (deficit de atenție) sau ADHD (deficit de atenție cu hiperactivitate), căci monitorul nesupravegheat cu strictețe se dovedește a fi o sursă de ADHD  – o boală care, din nefericire, se transmite genetic. Oare nu este chiar vina părintelui neveghetor faptul că odrasla lui a devenit dependentă de internet, ba mai mult, a dezvoltat și un ADHD?

Recomandări:

Regulile se vor stabili de comun acord (în special cu copiii mai mari) – reguli pe care ambele părţi le vor respecta. Computerul sau apartul electronic conectat la internet tebuie să-și aibă locul într-o cameră de trecere, pentru o mai ușoară supraveghere. Copiii de clasele I-IV nu ar trebui să stea la calculator, tabletă etc. mai mult de o jumătate de oră pe zi, cei de gimnaziu o oră, iar adolescenţii un maxim de două ore, timp în care să caute şi informaţiile necesare pentru şcoală. Părintele înțelept va face tot posibilul ca să instaleze un program de control parental, pentru a bloca accesul copilului către anumite site-uri și pentru a putea controla site-turile accesate.

Ca familie, ar fi ideal să aibă anumite activități comune, cum ar fi: ieșiri, excursii, vizite la prieteni, pregătirea unei prăjituri, împreună sau o curățenie generală etc. Viața într-un mediu real, cu o comunicare autentică este cea mai benefică pentru dezvoltarea armonioasă a creierului și a psihicului. Copilului i se vor stabili anumite responsabilităţi concrete în cadrul căminului, pentru ca acesta să se simtă parte integrantă în buna funcționare a familiei. Cât de bine ar fi ca în loc să-și petreacă ore în șir în fața micului ecran, golindu-și creierul, acesta să participe la diverse activități extra-școlare care-i pot îmbogăți personalitatea: învățarea unui instrument muzical, activități cu copiii de la biserică, practicarea unui sport etc.

Pentru părintele interesat, am recomanda cu multă căldură cartea lui Virgiliu Gheorghe: Efectele televiziunii asupra minţii umane, şi despre creşterea copiilor în lumea de azi, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005. Autorul adună toate cercetările în domeniu de pe întreg mapamondul.

 Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este DRAGOSTEA (1 Cor. 13:13). Dumnezeu este dragoste, deci tot ce facem în procesul creșterii copiilor, a isprăvnicirii lor, trebuie să fie înmiresmat cu dragoste, ca să primească o valoare veșnică, să fie asemenea unei miresme de la viață spre viață.

 [1] John Ortberg, Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoşti, Ed. Scriptum, Oradea, 2005, p. 40.

[2] Chuck & Jenni Borsellino, Cum să creşteţi nişte copii minunaţi, Ed Samuel, Mediaş,, op. cit., p. 89.

Paraschiva Pop