CONȚINUT ȘI FORMĂ

Aș numi „conținut” ceea ce va rămâne din fiecare acțiune, gest, binefacere sau închinăciune a noastră, a pământenilor, după ce Dumnezeu le va fi pus în „sita” Lui, pe care o va scutura, și tot ce-i trecător va cădea, precum pleava. El Se uită și evaluează ceea ce rămâne: esența, conținutul. Dar pentru că suntem pământeni, avem nevoie de o „formă” pentru a da naștere conținutului. Însă forma sau „coaja”, în cele din urmă nu contează, ci contează esența: atitudinea inimii sau mișcările tainice ale omului lăuntric care va trăi veșnic.

Forma ne-o alegem din cultura sau subcultura noastră, cu care am crescut și cu care ne-am învățat. Ce este subcultura? Pe plan național, vorbim de o cultură națională. În cadrul acestei culturi, fiecare etnie sau comunitate mai mică are o subcultură a ei – „Fiecare bordei, cu al lui obicei”.

Sundar Singh – marele ascet și autentic credincios indian – spunea că indienii mai degrabă primesc Evanghelia dintr-un „pahar” indian decât dintr-un „pahar” occidental. Cu alte cuvinte, Evanghelia propovăduită de un indian, le merge mai degrabă la suflet indienilor, decât Evanghelia propovăduită de un misionar occidental. Este vorba de aceeași Evanghelie (același conținut), dar un alt stil, o altă subcultură, o altă „formă” (cea occidentală), prin care se ajunge mai greu la inima indienilor, deci o formă nerelevantă pentru ei. Așadar, forma poate despărți, înstrăina, poticni, nu pentru că este greșită, ci pentru că oamenii printre care este practicată nu sunt obișnuiți cu un anumit stil, intensitate, poziție etc.

Ana s-a rugat în taina inimii, doar buzele și le mișca, dar conținutul – atitudinea inimii – a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu și rugăciunea ei a fost ascultată. Citim în Evrei că Isus S-a rugat cu strigăte mari. Nu că întotdeauna S-ar fi rugat așa, dar cred că se face referire la chinurile și agonia din fazele finale ale existenței Sale. Toate rugăciunile Lui publice sunt scurte și fără „spectacol”.  Dar puterea Lui stătea în rugăciunile private, lungi, din timpul nopții și din zorii zilei. Atunci când i-a învățat pe ucenici să se roage, nu a făcut nicio referire la formă. Nu le-a spus să-și zică rugăciunea în picioare sau în genunchi, cu strigăte sau în șoaptă, cu mâinile ridicate sau prosternați cu fața la pământ etc.

Forma n-are importanță, ea rămâne jos. Ea poate chiar împiedica închinăciunea, ba poate s-o transforme chiar în păcat: Isus vorbește despre un fariseu care se ruga în văzul lumii – făcea rugăciuni lungi – ba poate că avea și talent oratoric și se autoadmira. Cât era el de duhovnicesc! Ba mai arunca și milostenie în dreapta și stânga pentru ca „spectacolul” să fie „complet”.  Este vorba de o plăcere a „spectacolului” cu care-și hrănea egoul. El se gândea că acesta era darul lui, talantul lui, cu care poate sluji în comunitate. Dar după ce Domnul le pune pe toate acestea în „sita” Lui, nu mai rămâne decât o urâciune și o fățărnicie – un păcat. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti (Mat. 6:6).

Tatăl cere esență, conținut: un duh zdrobit, o inimă smerită, o atitudine a inimii potrivită care să răzbată până la cer.

Vameșul, săracu’ de el, vine la Templu și-l vedem într-o postură puțin atrăgătoare, poate chiar respingătoare pentru ochiul omenesc. Stătea cu capul plecat (nu îndrăznea să și-l ridice spre cer) și se bătea cu pumnii în piept, zicând: „Ai milă de mine, păcătosul!” Omul se uită la ce izbește ochiul, dar Domnul se uită la inimă (1 Sam. 16:7). Fariseul stătea semeț în picioare și se autofelicita pentru „meritele” lui meschine: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ăla…, pentru că eu… fac cutare și cutare…”

Și pentru că forma poate despărți și poate poticni chiar, trebuie să ținem cont de subcultura grupului sau a comunității căreia ne-am alăturat. Dacă această formă de închinare nu ni se potrivește, pentru că, să zicem, am crescut într-un alt mediu, și bucuria noastră ar fi deplină cu o altă formă, este de la sine înțeles că ne vom căuta comunitatea care ni se potrivește și nu vom încerca să impunem forma noastră de închinare sau să modificăm forma de închinare a grupului sau a comunității după gustul nostru. Astfel, un închinător cu un alt stil poate tulbura, chinui, poate strica bucuria grupului omogen. Dumnezeu nu dă doi bani pe forma, pe „coaja” noastră, care ni se pare mai „duhovnicească”. Ea va cădea prin „sita” Lui, precum pleava pe care o spulberă vântul. Dar El pune un mare accent pe faptul că ținem cont de fratele nostru, pentru a nu-l strivi prin insensibilitatea noastră față de forma adoptată de o anumită comunitate. Mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire (Rom. 14: 13).

Atunci când se va trage linia finală – la Scaunul de judecată – rămâne doar esența: atitudinea inimii: un duh smerit, lacrimile unei inimi zdrobite, durerea sinceră cu care-i aducem pe cei în nevoi înaintea lui Dumnezeu și nu etalarea unei anumite forme sterpe sau a „vastelor” noastre cunoștințe. De aceea, atenție la motivațiile ascunse și subtil disimulate de a ne afirma sau a „sluji cu darul” specific, acela de a face spectacol. Dacă cineva ar veni la rugăciune și în timp ce membrii grupului se roagă, acela ar citi din Scriptură sau s-ar juca pe telefonul mobil, întrebarea care s-ar pune pe drept, ar fi următoarea: Unde este duhul de rugăciune? Unde este duhul zdrobit și inima smerită? Pentru ce a venit de fapt? Unde este sensibilitatea față de majoritatea? Unde este atitudinea de „frică și cutremur” în fața lui Dumnezeu?

Să ne gândim la o banană. Coaja este temporară. Pe mine mă interesează miezul, conținutul. În ultimă instanță, coaja o arunc la gunoi. Tot așa, la sfârșit ne vom vedea față în față numai cu ceea ce a fost autentic în fața lui Dumnezeu și sensibil față de fratele nostru, Căci milă voiesc, iar nu jertfă. Jertfa este vizibilă și de cele mai multe ori vizează „buzunarul”, dar mila este un giuvaier ascuns, un dar de mare preț care va transcende timpul și spațiul.

În cele din urmă, va rămâne ceea ce transcende timpul și va rămâne în „cântarul” lui Dumnezeu, ca o pricină de slavă pentru El și ceea ce, pe pământ, a fost o pricină de bucurie pentru frații cu care m-am închinat.

Dumnezeu să ne ajute pe toți să avem în noi gândul care era și în Hristos Isus.

Amin și Amin!

              Paraschiva Pop