Ezechiel capitolul 6

Capitolul 6:1-3 Osinda muntilor

Dupa ce a parasit tarmurile joase ale Egiptului, calatorul e uimit de contrasul peisajului pe masura ce se aporopie de Tara Sfinta. El vede muntii ridicindu-se unii dupa altii, de la dealurile nisipoase ale cetatii Jaffa, la inaltimile stincoase ale lui Iuda, departe in interiorul tarii. A calatori in Israel este o experinta aspra , fiind o tara a muntilor. Desi Ezechiel nu putea vedea tara lui natala de pe cimpiile Mesopotamiei, isi putea intoarce fata privind de-a lungul desertului Siriei.  Profetind impotriva Israelului el rosteste condamnarea muntilor prin cuvint de la Dumnezeu.

1. Muntii te uimesc. Sint vizibil prioritari in peisajul Israelului. Judecata Lui Dumnezeu nu se pierde undeva in unghere obscure, sau locuri secrete. Locurile cele mai publice marturisesc despre lucrarea Sa. El Isi desfasoara tabloul avertismentului si il ridica asa incit toti sa-l poata vedea.

2. Muntii vor fi pierduti. Oamenii de pe culmi nu pot scapa de sub puterea Lui Dumnezeu. Nici o pozitie cit de inalta nu poate scapa de sub guvernamintul Lui Dumnezeu. Apele potopului au acoperit muntii inecind pe cei ce se asteptau sa fie in siguranta urcind pe ei (Genesa 7:20). Imparatii sint chemati la bara judecatii in fata Domnului. Ranguri, inalte frunti luminate, puteri, oameni de influenta, toate sint subordonate legilor Divine si pot suferi pedeapsa miniei Sale drepte.

3. Muntii au istorie. Ei poarta amintiri ale anilor de glorie: Moria este sfintit prin credinta lui Avraam, pietrele de la Betel pe care si-a odihnit Iacob capul in timp ce visa scara cerului, Ghilboa care a fost martor al mortii lui Saul, dealurile lui Iuda cu pasuni proaspete unde si-a pastorit David turmele. Osindirea muntilor inseamna osindirea istoriei lor. Ea declara cadere si osinda dupa un trecut glorios; o zi splendida se termina intr-un apus furtunos. Insa fericiti vor fi acesti munti cind de ei se vor atinge picioarele Mintuitorului si cind cei ce aduc vesti bune vor alerga pe ei.

4. Muntii sint masivi. Ei sint fortareata Israelului. Amoritii s-au retras acolo cind Israel a invadat tara. Evreii s-au folosit de ei ca de o fortareata naturala dar si ca loc de ascuns. Oamenii in pericol vor alerga la munti pentru a fi in siguranta. Dar acum ei sint blestemati; cel mai bun refugiu pamintesc cade. Blestemul pacatului distruge cel mai solid scut al sufletului.

5. Muntii sint sfinti. Ei erau “inaltimile” pe care au fost construite vechile altare. Aici a sacrificat Avraam, aici a chemat Ilie foc din cer. Dar aceste asocieri sfinte au fost inlocuite mai tirziu cu ritualuri pagine, idolatre si locurile preainalte au devenit locuri pacatoase. Acum nici o sfintenie nu le mai poate salva. Nu exista salvare intr-un sanctuar poluat. Religia unita cu pacatul nu-l poate salva pe pacatos, doar il proclama ipocrit, sau in cel mai bun caz – cel ce pacatuieste impotriva luminii.

6. Muntii sint roditori. Taiati sub forma de terase ei erau acoperiti cu vii. Dar acum pietrele din jurul Ierusalimului povestesc despre cultura neglijata si neproductivitatea lor. Napasta a cazut asupra lor; tara imparte suferinta cu oamenii ei. Lucrurile exterioare, la fel cu cele interioare, sufera sub blestemul pacatului. Nici un loc oricit de roditor odinioara nu va rezista acestui blestem; sub el chiar si Edenul a devenit salbaticie.

Capitolul 6:6 O civilizatie distrusa.

Israelul este o tara a ruinelor si profetiile au prevazut aceasta conditie a lui. Dar este ceva mai mult in spatele acestui lucru. Case distruse, altare sfarimate, strazi pe care creste iarba, locuri alta data pline de viata lasate in stare jalnica, acestea sint semne vizibile ale decaderii unei civilizatii. Distrugerea civilizatiei este adevaratul dezastru. Aceasta s-a intimplat in Israel cind animalele venite din paduri au invadat tara aceasta odinioara un loc sigur cu o populatie infloritoare. Tot asa s-a intimplat si in Europa, cind barbarii au invadat si au distrus nu numai cladirile ci si toata textura unei societati antice aruncind-o in dezordinea si intunericul care au avut loc in prima parte a evului mdediu.

1. Civilizatiile pot fi distruse. Orase pot fi infrinte si totusi civilizatia lor supravietuieste socului: Roma a ars cu totul in timpul lui Nero, dar a renascut in mai mare splendoare, focul din Londra a darimat cladiri uriase, dar aceasta a fost o pregatire pentru reconstruirea unui oras mai nobil, marea conflagratie din Chicago a fost urmata de reconstructia unui nou oras renascut din cenusa. Aceste scene dezolante afecteaza sursele vietii intelectuale si relatiile sociale. Drumurile sint neglijate, podurile darimate, toate aceste locuri sint infestate cu spargeri si nicaieri nu mai ai siguranta de a calatori . Nu exista nici timp, nici energie pentru cultura. Civilizatia crestina de pe coasta Africii de Nord unde Tertulian, Ciprian si Augustin erau lumini stralucitoare aproape a disparut cu totul. S-a pierdut aproape si urma celor sapte biserici din Asia . Egiptul modern este cu mult in urma celui din timpul faraonilor; stramosii lor au construit cu patruzeci de secole in urma mari minuni ale lumii, acum se construiesc cocioabe din pamint.

2. Ruina acestor civilizatii este inspaimintatoare. O insotesc suferinte fizice, dar si nelegiuiri groaznice, care trec nebagate in seama si nepedepsite. Oameni odata hraniti cu lcruri rafinate si delicate sint supusi la cea mai mare tortura morala, daca nu si fizica. Experienta hidoasa a razmeritei africane ne poate da o idee a ceea ce aceasta poate insemna. Cind aceste orgii nu sint pedepsite o decadere lenta ia locul unei distrugeri imediate. Mizeria morala a unor oameni cu inalta educatie iti rupe inima. Este o pierdere imensa pentru omenire, in care progresul inceteaza si civilizatia merge inapoi. Civilizatia crestina care a crescut prin experienta anilor si s-a copt de-a lungul generatiilor de schimbari culturale este cea mai mare mostenire pe care am primit-o de la stramosii nostri. S-o pastram ca pe o comoara sfinta.

3. Totusi distrugerea unei civilizatii poate sa devina o necesitate morala. Civilizatii briliante pe dinafara pot fi corupte in interior. Acesta a fost cazul cu vechile natiuni pagine care au fost exterminate. Civilizatii netrebnice inseamna nascociri rele care aduc roade pacatoase de zece ori mai rele decit acelea ale unui pom salbatic al lumii barbare. Acesta a fost cazul evident in istoria Egiptului, Greciei, si Romei. Dedesubtul unei civilizatii spelendide si in ciuda unei cultivari a artei si filozofiei, caracterul uman se strica pina la moarte. Asa s-a intimplat cu Israel. Religia a fost corupta, asa ca altarele trebuiau sfarimate, orasele distruse si poporul cernut. Cind civilizatiile se perimeaza ele devin un leagan al bolilor morale si cel mai bine pentru sanatatea societatii este ca ele sa fie distruse urgent. Nu putem pune vin nou in burdufuri vechi.

Capitolul 6:8 Ramasita.

Ramasita care va scapa distrugerii apare repetat in profetiile ebraice. Are o semnificatie adinca, mai mult decit a vietii crutate, este o raza de lumina in lumea intunecata, o saminta de speranta in timp de disperare.

1. Ramasita este o dovada a milei Lui Dumnezeu. El nu distruge in totalitate poporul vinovat. Fara a-i place lucrul judecatii El i-a crutat pe toti cei pe care era precaut sa-i crute. Dumnezeu in cele mai intunecate ore ale miniei Sale gaseste o usa de scapare, caci uraste sa distruga si Ii place sa vindece.

2. Ramasita este obligata sa-L serveasca pe Dumnezeu. Toti cei salvati de la o mare catastrofa de mina buna a Lui Dumnezeu se pot considera rascumparati ai Lui, care apartin Celui ce i-a eliberat. El nu ne cruta ca sa fim neglijenti, sau indiferenti. Orice crestin poate fi comparat cu o parte a acestei ramasite eliberata de Dumnezeu dintr-o lume de pacat , deci avem motive sa aratam ca viata noastra ii apartine Lui si s-o petrecem in slujba Lui.

3. Ramasita este o siguranta pentru continuitatea istoriei. Ea stringe ca pe un tezaur traditia parinteasca. Daca tot Israelul ar fi fost nimicit s-ar fi terminat cu dezvoltarea revelatiei ebraice care este Scriptura, linia descendentilor Lui Cristos s-ar fi oprit si scopul Lui Dumnezeu de a binecuvinta lumea prin Israel ar fi fost zadarnicit. Dar firul gingas al ramasitei poarta vechea traditie si devine legatura valoroasa dintre gloria trecutului si gloria si mai mare a viitorului. Ea ilustreaza continuitatea istoriei revelatiei si religiei care este esenta progresului. Daca nu ar fi existat ramasita, educatia Divina trebuia sa inceapa de la zero. In evul mediu o ramasita a zilelor mai bune de dinainte inca pilpia si a fost suficienta pentru a izbucni intr-o noua flacara cind a suflat vintul proaspat al Renasterii si Reformei. Este dupa planul Lui Dumnezeu si spre binele omenirii ca viitoarele actiuni, sa fie legate de evenimentele trecute. Pericolul democratiei consta in a fi prea orb si autosatisfacut ca sa vada aceasta metoda Divina a continuitatii.

4. Ramasita este o saminta a unui viitor maret. Ea nu va fi mereu doar o ramasita. Vechea buturuga va creste din nou intr-un pom. Ramasita lui Israel devine din nou o natiune pe vremea lui Cir. Cei alesi prima data ca natiune, apoi ca biserica, aceasta ramasita nu este favorizata doar de dragul ei insasi, pentru merite speciale, sau ca o alegere arbitrara la o pozitie privilegiata. Orice privilegiu Divin este dat ca cei ce-l primesc sa-l reverse ca o binecuvintare peste altii. Si biserica este aleasa din lume ca sa lucreze pentru binele omenirii si sa duca Evanghelia tuturor largindu-si granitele si imartindu-si privilegiile cu altii.

Capitolul 6:10 A avea cunostinta Lui Dumnezeu.

A sti ca Domnul este Dumnezeul Iehova este diferit de a sti ca Iehova este Dumnezeu. In al doilea caz Dumnezeu se diferentiaza de falsii dumnezei ca in rugaciunea lui Ilie (1Regi 18:21,39). Dar in acest caz desi nu este nici o indoiala carui dumnezeu trebuie sa ne inchinam existenta si prezenta unui Dumnezeu adevarat trebuie sa fie realizata si crezuta. Iehova inseamna “Cel care este”, Cel etern, Cel adevarat. Cind stim ca Domnul este Iehova sintem siguri de adevarata Lui prezenta si existenta vie.

1. Ce ne impiedica sa stim ca Domnul este Dumnezeu?

a. Faptul ca este invizibil , ca “nici un om nu l-a vazut”? Scrutam cerul cu telescoape, dar nici urma de Dumnezeu acolo; vocea Sa nu se aude in furtuna iernilor, sau in murmurul verilor. Cautam sa-L atingem in intuneric si tacere dar nu putem. Poate El sa existe daca nimeni nu L-a vazut, auzit sau pipait?

b. Dezordinea din lume?

-Oamenii par sa faca ce vor, pacatul triumfa asupra inocentei. Daca exista un Judecator al lumii de ce permite crime impotriva celor mai inate legi care nu sint cercetate si pedepsite?

-Natura pare sa fie acum ca un cimp de bataie; cistiga cel mai tare in lumea plantelor si animalelor, chiar daca cei mai slabi sint cei mai frumosi si de valoare. Unde este Dumnezeul naturii?

c. Gindirea paminteasca a omului? Aici este secretul viziunii pierdute a Lui Dumnezeu. El nu este departe de nici unul din noi dar ochii nostri sint acoperiti. Un constant trafic al lucrurilor materiale intuneca puterea noastra de a vedea supranaturalul. Sfirsitul este fatal din pricina pacatului si intoarce viziunea neclara in totala orbire spirituala.

2. Ce influente ne-ar face sa ne dam seama ca Domnul este Dumnezeu? Ezechiel ne spune ca aceasta cunostinta va fi adusa de judecata Lui Dumnezeu pentru Israel.

a. Implinirea profetiilor. Dumnezeu ameninta cu pedeapsa dar evereii se indoiesc de avertisment. Cind a fost implinit destinul lor au descoperit adevarul acestui mesaj si adevarata existenta a Celui ce l-a trimis. Implinirea profetiilor Biblice arata ca Dumnezeu lucreaza. Viata Lui Cristos confirma prezenta Lui Dumnezeu in profetiile Mesianice. Istoria crestina verifica si ea cuvintul Lui Cristos despre aluatul ascuns in piine. Implinirea prezenta a profetiilor descopera existenta aceluiasi Dumnezeu care a inspirat predictia.

b. Exercitarea puterii. Evreii s-au increzut in ei insisi si s-au inselat. Au crezut ca-si pot alege o religie a lor. Aceasta invazie si rupere a natiunii i-au umilit pina la pamint si a trezit in inima lor constiinta inaltei puteri Dumnezeiesti care a trimis acest dezastru asupra lor. Nu-L putem vedea pe Dumnezeu  dar Ii vedem lucrarea si putem discerne energia care-I marturiseste existenta.

c. Apararea dreptatii. Pacatul nu triumfa etern. Deductiile noastre sint prea marginite, cercetarile noastre prea fugare. O intelegere mai adinca si o pasiune mai mare ne-ar invata ca Dumnezeu este in istorie pedepsind natiunile vinovate si ridicind ce e adevarat, bun, maret. Tot asa in natura El ridica un tip de existenta din chiar lupta pentru existenta, ceea ce i se pare celui ce priveste dinafara fara scop si dureros. Marea reabilitare a celor drepti si instalarea imparatiei cerurilor la nasterea Fiului omului sint pentru noi cea mai mare dovada ca Domnul este Dumnezeu.

Capitolul 6:14 Mina intinsa.

De obicei ne inchipuim mina Lui Dumnezeu care se intinde sa ajute, sau sa vindece. Dar aici vedem un scop contrar, se intinde ca sa loveasca si sa distruga. Prorocia sugereaza pedeapsa disciplinara a Lui Dumnezeu.

1. Este ocazionala. “Imi voi intinde mina” se refera la un act ocazional definit, nu la un tratament continuu. Indurarea Domnului este vesnica, dar supararea si pedeapsa sint limitate la ocazii si necesitati. Faptul ca omul refuza sa creada in minia Lui Dumnezeu marturiseste despre indelunga Sa rabdare cu care sintem asa de obisnuiti. Dumnezeu lucreaza neincetat cu o energie datatoare de viata. In El avem aceasta viata, miscare si existenta. Adevarul etern este ca ne odihnim si sintem purtati de bratele Sale. Totusi sint ocazii cind este necesar un alt mod de actiune si bratul Lui trebuie sa loveasca.

2. Apartine trecutului. Dumnezeu a spus ca-si va intinde mina si actiunea inca nu s-a terminat; pedeapsa viitoare va fi cu mult mai groaznica decit orice suferinta prezenta determinata de pacat. Nu putem masura pedepsa prin ceea ce experimentam azi pentru ca sentinta n-a fost executata inca. Dar daca pedeapsa este viitoare exista posibilitatea de a fi ocolita, sau pacatosul poate scapa de ea intr-un fel. Avertismentele Scripturii nu sint acolo ca sa fixeze osinda ci din contra cu scopul de a ne face sa ne pocaim.

3. Este vasta, cuprinzatoare. Semnfica actiunea Lui Dumnezeu de la distanta. Desi local e aproape de toti, spiritual e departe de toti cei ce-i ocolesc prezenta, sau au uitat de ea, parasindu-i caile, pierduti in pacate. Totusi Dumnezeu poate atinge pe cel mai indepartat pacatos. L-a ajuns pe Iona pe ocean pentru ca este imposibil sa fugi de Dumnezeu. Faptul ca-L neglijam total nu-L determina si pe El sa ne neglijeze. Cel fara de Dumnezeu va fi judecat de Dumnezeu, dar acesta este un fapt plin de mila. Mai rau este sa fii abandonat de Dumnezeu decit pedepsit de El. Lasati singuri am pieri cu totii in intuneric dar mina intinsa a Lui Dumnezeu este o speranta chiar daca la inceput loveste.

4. Este larga atunci cind apuca. Nu se spune ca degetul va atinge de la distanta pe oameni, ci ca mina se va intinde, aceasta sugereaza o mare descarcare de energie Divina. Va fi o judecata nationala. Numarul mare al persoanelor vinovate nu va fi un scut care sa apere in ziua cind Domnul va veni sa judece. Exista intr-adevar un simt al securitatii nascut din constiinta camaraderiei. Dar daca multi pacatuiesc, multi trebuie sa sufere. Pe de alta parte mina intinsa va apuca si pe cei ce cauta sa evite, prin subtilitati, singularitati si subterfugii. Nu va fi nici o posibilitate de a scapa de pedeapsa generala printr-o retragere secreta de la scena pacatului intr-o regiune speciala a propriilor noastre slabiciuni.

5. E puternica. Cind Dumnezu Isi intinde mina este sigur ca-si va exercita puterea . El este treaz si activ in mijlocul nostru. Atunci chiar si tara fertila va deveni desert. Aceasta groaznica manifestare a Lui Dumnezeu va dovedi puterea Sa. Vai de cei ce vor astepta pentru asa o vreme fara a-si preda inima Lui Dumnezeu.

SCURTE PREDICI ALE ALTOR AUTORI

Capitolul 6:7 Convingerea

Este extraordinar sa auzi ca de fapt sfirsitul si rezultatul acestor dezastre nationale si judecati este doar pentru ca Israel “sa stie”. Nu s-ar fi putut ca aceasta problema sa fi avut lectii mai putin aspre, severe? Ca sa intelegem raspunsul trebuie sa consideram “Persoana” acestei cunostinte care nu este nicidecum una obisnuita. Judecatile au fost lucrarea Lui Dumnezeu si scopul lor a fost sa trezeasca natiunea Israel ca ei sa inteleaga ca Dumnezeu traieste, domneste, administreaza si nu permite neascultare si razvratire. “Veti sti ca Eu sint Domnul”.

1. Aceasta cunostinta este de cea mai mare importanta spirituala. Cunostinta de orice fel este pretioasa si de dorit. Dar aici o cunostinta nu se poate compara in demnitate si valoare cu cunoasterea Celui in care avem viata, miscarea si fiinta. El este Sursa, Creatorul, El le tine pe toate. Daca pe Dumnezeu Il vezi in natura cu atit mai mult Il vei vedea manifestindu-se in om – cununa creatiei Sale. A sti pe Dumnezeu, inseamna satisfacerea intelectuala; a gasi centrul emotiilor si a legii vointei. Nici o alta cunostinta nu poate compensa absenta cunoasterii Lui Dumnezeu.

2. Cunostinta Lui Dumnezeu s-a pierdut din vedere in  vremurile de prosperitate si libertate ca si in cazul lui Israel si Iuda. Aceasta se poate explica usor : omul are trup, suflet si duh, care sint conectate la scene , ocupatii, experiente pamintesti si adevaruri eterne. Multe pot absorbi atentia umana : interesul, grijile, preocuparile de zi cu zi. Dupa cum bine stim natura umana ocupata cu toate acestea uita de inaltele adevaruri si legi ale eternitatii. Binecuvintarile de care profitam ne fac sa uitam pe Cel ce ni le-a daruit. Aceasta se intimpla cu indivizi si cu natiuni si anume ca satisfacerea nevoilor pamintesti inabusa aspiratiile ceresti.

3. Cunoasterea de Dumnezeu se dobindeste in timpul suferintei si a pedepsei. Daca exista un scop al providentei Divine in corectarea natiunilor si indivizilor, el este destinat sa trezeasca la o gindire mai inalta a intelepciunii si dreptatii Lui Dumnezeu. In suferinta omul invata sa se apropie de cuvintul Lui Dumnezeu. Poate prima lectie a suferintei este cea a supunerii in voia Lui Dumnezeu, a venerarii dreptatii Lui. Dupa aceasta urmeaza cele ale milei si compasiunii Divine care imbogatesc. Cind oamenii uita ca universul este condus de un Rege drept, intelept, sfint, de a carui autoritate nu poate scapa nimeni, trebuie adusi inapoi la cunostinta acestui fapt, ca ei sa lepede armele razvratirii, sa ceara iertare si sa gaseasca impacare.

4. Aceasta cunoastere duce la evlavie sincera. Obicei, traditie, superstitie, sint fundatii slabe, instabile pentru o adevarata religie. Omul trebuie sa-L cunoasca pe Dumnezeu, caracterul Sau, mintea Sa, vointa Sa, ca sa-L poata iubi cu devotament si sa-L serveasca de buna voie. Exista aceasta cunostinta care-l face pe om sa-L iubeasca pe Dumnezeu, sa-I aprecieze atributele si sa caute partasie in natura Divina si favoarea Divina.

Capitolul 6:8-10 Multi pierduti, putini salvati

Perspectiva Imparatiei Lui Dumnezeu pe pamint n-a fost niciodata in intregime intunecata. O raza de lumina a patruns intotdeuna prin norii grei ai blestemului. In manunchiul de struguri stricati se gaseste cel putin un singur bob sanatos. O mie de ghinzi cad de pe stejar toamna doar 2-3 fac radacini si infloresc. Cei alesi sint inca putini dar nu va fi intotdeauna asa. Punctul de intoarcere in viitorul lor este pocainta. Schimbarea interna trebuie sa preceada pe cea externa.

1. Ocazia acestei pocainte. Ocazia a fost suferinta. Pina cind a venit dezastrul, exilul, nu s-a vazut nici o schimbare. Pina ce brazdarul calamitatii n-a zdrobit pamintul tare si solid, dulcea energie a gratiei, harului nu si-a gasit nici o intrare. Judecata singura nu va inmuia si supune dorinta mindra a omului, dar judecata si mila combinate au o mare eficienta. Nici un invatator nu este asa de efectiv ca experienta. Cei putini crutati, care au scapat de sabia distrugerii, au cugetat, au reflectat si s-au jelit.

2. Realitatea pocaintei lor. Exista o pocainta falsa, prefacuta, care e numai remuscare cum ar fi regretul ca pacatul a fost descoperit. Dar adevarata pocainta are respect fata de Dumnezeu. Regretul nu este respect in sine. Este dureros, jalnic, ca Dumnezeu este indurerat, ca inima Sa este frinta de perveresitatea si nebunia noastra. De cind egoismul vechi a disparut si Dumnezeu a obtinut locul Sau corect de cinste in inima noastra atunci pocainta este reala.

3. Dovada pocaintei. Dovada implica dispretul de sine, condamnarea de sine. Lucrurile iubite mai inainte acum sint urite. Mai mult decit atit, cel pocait isi insuseste vina si pedeapsa. Se cerceteaza pe sine mai sever decit pe altii. Faptele sale trecute sint considerate ca un gunoi si omul cel vechi este detestat. Se uraste pe sine; nici o pedeapsa nu i se pare prea grea. Teama sa este ca un astfel de pacat este dincolo de posibilitatea iertarii.

4. Efectul pocaintei. Rezultatul este impacare cu Dumnezeu – convingerea interioara de adevarul si credinciosia Sa. Aceasta cunoastere este cistigata prin experienta. O astfel de cunoastere aduce cu ea incredere, admiratie, dragoste, pace, viata. “Cei ce cunosc numele Meu se incred in Mine.” Sint cuceriti de farmecul adevarului si loialitatea urmeaza adevarul.

Capitolul 6:9 “Scirba de ei insisi”

Aceasta este o afirmatie foarte puternica in ceea ce priveste ramasita lui Israel care trebuia crutata in timpul cuceririi si distrugerii natiunii si a metropolei sale. Este o dovada pentru fiecare cititor ca mintea profetului era ocupata nu atit cu aspectele externe si politice ale istoriei cit cu partea morala. In vederea sa, importanta suprema este atasata rezultatului experientei asupra caracterului. Privita astfel calamitatea poate fi o binecuvintare deghizata. Daca pedeapsa Lui Dumnezeu trezeste pocainta si scirba de sine exista un scop pentru toate evenimentele si asa un scop important si-a primit raspunsul.

1. Dispretul de sine este in contrast cu autosatisfactia si automultumirea. Nu este natural pentru om sa-i fie scirba de el insusi, poate insa va fi tentat sa-i fie scirba de semenul sau care i-a cauzat o rana si mila si afinitatea sufleteasca lipsesc. Este comun pentru om sa priveasca la propriul caracter si la insusirile lui in modul cel mai favorabil si intr-o lumina care flateaza si sa vorbeasca, sau sa gindeasca la el insusi cu aprobare si admiratie. In cele mai multe cazuri o mare schimbare trebuie sa vina peste mintea lui ca sa poata privi caracterul sau si viata sa cu neplacere si sa se urasca pe sine.

2. Dispretul de sine este o indicatie a autocunoasterii. Cei ce se admira si se aproba in multe exemple, daca nu in toate sint victime ale iluziilor. Este nepoliticos dar totusi foarte util sa trezesti pe om si sa-l pui fata in fata cu el insusi, cu propriul eu. Virtutile cultivate se pare ca au fost greseli, defecte cu care a fost obisnuit si acum apar in adevarata lor deformitate. Omul se intreaba cum a putut sa inteleaga atit de gresit actiunile sale si caracterul sau. Invata sa se cunoasca pe sine, nu cum s-a imaginat sa fie, ci cum este in realitate.

3. Dispretul de sine are o justificare abundenta in erorile si nebuniile trecutului. Cind un om se vede pe sine intr-o stare asa cum Dumnezeu pare sa-l vada, atunci greselile banale, marunte, cum au fost considerate odata, devin in intelegerea serioasa vinovate, de neiertat. Pacatul este lucrul ingrozitor pe care Dumnezeu il uraste si este o evidenta a adevaratei lumini cind unui om ii este scirba de ofensele aduse legii Lui Dumnezeu si dictarea propriei constiinte. Cel nespiritual detesta deformitatile trupului, defectele de comportament, sau de vorbire; cel spiritual este deranjat de ceea ce este pacatos, rau din punc de vedere moral.

4. Dispretul de sine poate duce la o adevarata pocainta si deci la iertare si acceptare.  Pacatul trebuie dispretuit, urit, cu scopul de a fi parasit si ca sa fie parasit trebuie sa fie iertat. Scriptura abunda in denuntarea pacatului si invitatie la pocainta si in promisiuni ale iertarii. “Sa se lase cel rau de calea lui.” Impacarea si puritatea sint asigurate de Evanghelie fiecarui om care se caieste si crede ca este un pacatos.

5. Dispretul de sine poate fi un mijloc cu ajutorul caruia poti da la o parte ceea ce l-a cauzat si inlocuirea lui cu ceva ce poate fi privit cu multumire si placere. Se poate spune ca este propria sa cura, care lucreaza la propria sa vindecare. Sau mai bine poate sa faca pe pacatosul pocait sa ceara marelui Medic tratamentul Sau prin care se poate vindeca rana si restaura sanatatea spirituala, vigoarea si fericirea.

         Anonymous