FENICIA

templo-bel-siria-660x330.jpg fenicia

Fenicia  sau „Țara purpurei”, vestită pentru stofele ei de purpură, era așezată în nordul vechiului Canaan, în nordul Israelului de astăzi, la vest de ceea ce urma să fie ținutul lui Neftali, de-a lungul coastei Mării Mediterane. În Biblie, fenicienii sunt numiți canaaniți, dar și sidonieni sau locuitori ai Tirului. Dintre orașele lor (orașe-state), am putea enumera: Tir, Sidon, Biblos, Tripolis, Arvad. În a doua jumătate a mileniului II î. Hr., în deosebi Tirul și Sidonul cunosc o rapidă dezvoltare. Numele lor le-am întâlnit și în Vechiul Testament. De acolo știm că Hiram, regele Tirului, îi trimite lui David lemne de cedru pentru a-și zidi casa; iar lui Solomon, îi trimite materiale pentru zidirea Templului. Împreună cu acesta din urmă organizează expediții comerciale prin Marea Roșie spre tainica țară Ofir.

Fenicienii se ocupau cu comerțul maritim, străbătând Marea Mediterană, până în Spania de astăzi și înființând colonii. Cu aproximativ o mie de ani înainte de Hristos, ei erau deja marinari încercaţi. Puteau naviga și noaptea, orinetându-se după steaua polară. Și-au construit o puternică flotă comercială, cu vase mari, cu o lungime de peste 30 de metri, cunoscute și sub numele de „corăbii de Tarsis” întrucât puteau naviga până în Tarsis (probabil în sudul Spaniei), aflat la o distanță de 4 000 kilometri de Fenicia.[1]

În prorocia de mai jos, rostită de Dumnezeu, prin Ezechiel, fenicienii sunt descriși ca un popor care se îndeletnicea cu comerțul maritim și care era în culmea puterii și a înfloririi adeveresc toate aceste lucruri: Tu, care stai pe malul mării şi faci negoţ cu popoarele unui mare număr de ostroave, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Tirule, tu ziceai: «Eu sunt de o desăvârşită frumuseţe!» Ţinutul tău este în inima mărilor, [Tirul insular era așezat pe o insulă la 700 m. depărtare de mal] şi cei ce te-au zidit te-au făcut desăvârşit de frumos. Cu chiparoşi din Senir ţi-au făcut toate laturile corăbiilor. Au luat cedri din Liban ca să-ţi ridice catargele; lopeţile ţi le-au făcut din stejari de Basan, şi laviţele, cu fildeş…Locuitorii Sidonului şi Arvadului îţi erau vâslaşi, şi cei mai înţelepţi din mijlocul tău, Tirule, îţi erau cârmaci (Eze. 27:3-6, 8).

Izvoarele egiptene indică legături strânse cu orașul-stat Biblos, încă din mileniul III î. Hr. Epoca de apogeu a civilizației și culturii feniciene ar putea fi situate între 1200 și 900 î. Hr, când navigatorii și negustorii lor împânzesc și domină întreaga Mediterană, exportând lemn de cedru și pin din Liban, dar și stofe fine, dintre care cele mai râvnite sunt cele de purpură, apoi vase de metal, de fildeș sau de aur, bijuterii, sare, vin etc. sunt transportate până la Gibraltar.[2] Dar după intervențiile tot mai frecvente ale Asiriei (sec. 8-7), începe o adevărată colonizare feniciană. Fenicienii emigrați înființează așezări în Cipru, Malta, Sardinia, Sicilia, Africa de Nord și Spania. Fenicia propriu-zisă este transformată în provincie asiriană, iar cetățile ei decad treptat.

După prăbușirea Imperiului Asirian (612), Fenicia trece sub dominația Împeriul Neo-Babilonian, apoi, în secolul următor, a Imperiul Persan, sub Cirus II cel Mare, exact traseul împărtășit și de Țara lui Israel. Sub Cirus, care era un om luminat și tolerant, Fenicia se bucură de o anumită autonomie și pune la dispoziția flotei persane cel mai mare contingent de nave – contribuie deci cu ceea ce constituie tăria și iscusința ei.

În 332 î. Hr., Alexandru cel Mare, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei, cucerește  Tirul  care se credea invincibil, deoarece era așezat pe o insulă, nu departe de țărm. Apoi, Alexandru a cucerit și celelalte orașe ale Feniciei, făcând să înceteze dominația ei asupra căilor comerciale din Marea Mediterană.

Cucerirea Tirului insular[3] a fost prevestită prin prorocul Isaia, cu aproximativ 450 de ani înainte de a fi avut loc. De unde ar fi putut să știe Isaia că pieirea unui oraș atât de înfloritor pe vremea lui, cum era Tirul, este hotărâtă în planul lui Dumnezeu? Tirul şi-a zidit o întăritură a îngrămădit argint ca pulberea şi aur ca noroiul de pe uliţe (Zah. 9:3). „Întăritura” se referă la Tirul insular – o adevărată fortăreață – situată la aproximativ la 700 m. de țărm, unde se afla „Tirul vechi” de pe continent. De unde ar fi putut ști Isaia că pieirea Tirului va veni din Țara Chitim? Din Cartea Macabeilor, scrisă în secolul II î. Hr. –, carte ce face parte din Biblia Bogată –, aflăm că Țara Chitim este de fapt Macedonia, de unde provenea Alexandru cel Mare, numit și Alexandru Macedon.[4] Armata lui Alexandru a construit un drum de piatră și apoi a asediat Tirul timp de șapte luni – cel mai spectaculos asediu din istoria omenirii. Orașul insular a fost ras de pe fața pământului și aruncat în mare: „Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare” – spune Dumnezeu prin prorocul Zaharia, referitor la Tir (Zah. 9:4) –, cu 200 de ani înainte ca acest lucru să fi avut loc.

Dumnezeul nostru are în fața Sa toată istoria, gata desfășurată, înainte ca evenimentele să fi avut loc. Dumnezeu știa că nimicirea va veni din Țara Chitim, după cum citim în prorocia lui Isaia:

Prorocie împotriva Tirului. Bociţi-vă, corăbii din Tarsis! Căci Tirul a fost nimicit: nu mai are nici case, nici intrare! Din ţara Chitim le-a venit vestea aceasta. Amuţiţi de groază, locuitori ai ţărmului pe care îl umpleau odată negustorii din Sidon care străbăteau marea! Veniturile lui erau grâul Nilului şi secerişul Râului, aduse pe ape mari, aşa că el era târgul neamurilor.  Aceasta este cetatea voastră cea veselă, care avea o obârşie veche şi ale cărei picioare o duceau să locuiască departe. Cine a luat această hotărâre împotriva Tirului, împărţitorul cununilor, el, ai cărui negustori erau nişte voievozi şi ai cărui târgoveţi erau cei mai bogaţi de pe pământ?” Domnul oştirilor a luat această hotărâre, ca să ruşineze mândria a tot ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mari ai pământului (Is. 23:1-3; 7-9)

Ultima colonie feniciană – Cartagina, din nordul Africii – a fost distrusă de Roma, în urma războaielor așa-numite punice (146 î. Hr). Teritoriul orașului a fost arat cu plugul, iar locuitorii au fost vânduți ca scalvi. Zeii cărora și-au jertfit propriii copii, arzându-i de vii, nu i-au putut scăpa de mânia Dumnezeului celui Viu.

RELIGIA

 Panteonul fenician

Pe lângă o mulțime de zei, în jur de cinci sute la număr, panteonul fenician are două figuri proeminente: El și Baal. El era considerat părintele zeilor, „care locuiește la izvoarele râurilor”, numit „Părintele nostru” și „Ziditorul făpturilor”, „Părinte al zeilor și al oamenilor”, „Rege”, „Tată al anilor”, care este sfânt, plin de milă și prea înțelept. Acesta, deși era zeul suprem, a devenit foarte puțin activ, datorită vârstei înaintate. Baal – „Regele” – era fiul lui, prezent în cea mai mare parte a orașelor feniciene, unde era personalizat, purtând numele locului unde era adorat, cum ar fi: Baal-Lebanon (domn al Libanului), Baal-Hammon (domn al Cartaginei – colonie feniciană) etc.

Din Scriptură aflăm că acest obicei exista și la alte popoare. De exemplu, la moabiți, îl întâlnim pe Baal-Peor, iar la filisteni, pe Baal-Zebub – zeul Ecronului. Baal-Berit este menționat în Judecători ca zeitate canaanită, venerată la Sihem, probabil identificabilă cu El-Berit (Jud. 9:46).

În Cartea Sfântă se relatează că Ahazia a căzut prin zăbrelele odăii lui de sus  şi s-a îmbolnăvit. Dorind să știe dacă se va vindeca sau nu, a trimis nişte soli să-l întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului. Solii au fost întâmpinați de prorocul Ilie, Tișbitul, care le spune următorul mesaj, pentru împăratul: „Oare nu este Dumnezeu în Israel, de vă duceţi să întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului? De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit, ci vei muri»”.  Și Scriptura spune că „Ahazia a murit, după cuvântul Domnului, rostit prin Ilie” (cf. 2 Împ. 1:1-17).

Dar să revenim la zeii fenicieni: Melqart era Baal al Tirului sau „domn al orașului”. Dagon/Dagan era zeul fertilității și al grâului, un zeu htonic (legat de cultul pământului). Apoi, pe lângă alți zei și zeițe am aminti-o pe Astarte (Astarteea – „Împărăteasa cerurilor”) – zeița dragostei, prezentă în mai toate țările învecinate, pe care Scriptura o numește „urâciunea sidonienilor” (2 Împ. 23:13).

Fenicienii se mai închinau și la obiecte care participau oarecum la „sacru” fiind în legătură cu zeii, cum ar fi: munți sacri, râuri, pietre mari cu o formă mai aparte, numite betili,  considerate a fi „casă a zeului”.

În cartea lui Neil Anderson, Temeiul tuturor lucrurilor, aurorul spunea că la începutul anilor 70’ (secolul 20) a pleacat dimpreună cu toată familia, ca misionar în Papua Noua Guinee, pentru a lucra la traducerea Scripturii în limba băștinașilor Folopa. Atunci când le-a vorbit despre idolii de piatră, aur sau argint, cărora popoarele păgâne se închinau în vremurile străvechi, mare i-a fost mirarea să audă din gura băștinașilor că și ei au „pietre sacre” cărora se închinau în trecut și care se aflau ascunse sub „casa bărbaților”. Probabil că erau pietre cu o formă mai deosebită sau chiar „căzute din cer” (meteoriți). Oamenii dintotdeauna simțeau nevoia de a se apropia de Realitatea Ființială Supremă, în vreun fel sau altul, chiar indirect, prin intermediul unor pietre „căzute din cer”, căci intuiau că poartă în dânșii un sâmbure de veșnicie.

 Sacerdoțiul

Se punea un mare accent pe puritatea rituală a preoților. Ei își rădeau capul și barba, se îmbrăcau cu haine de in, fără centură, iar în templu trebuiau să umble în picioarele goale. Intrarea femeilor în sanctuar era interzisă. [5]

După învățăturile preoților fenicieni, păcătoșii, care erau chinuiți de mustrări de conștiință din pricina poverii fărădelegilor, puteau obține curățirea de păcate prin spălarea în apă de izvor sau într-o apă curgătoare, dar și cu smochine negre, cu fum de pucioasă ori prin ramuri de laur. Când întinarea era gravă purificarea se făcea, cu ape din mai multe izvoare.[6] În termenii Scripturii, este vorba de focalizarea pe „partea din afară a blidului”, o curățire părelnică, o orbecăire în întunericul neștiinței spirituale, dar care aduce oarecum a tânjire lăuntrică după adevărata curățire ce urma să se arate peste veacuri. Da, căci toate aceste mijloace erau asemenea unei așteptări nostalgice a izvorului autentic ce urma să se deschidă la Golgota în vederea adevăratei purificări a sufletului.

 Jertfele

În Fenicia se credea că este absolut necesar să aduci jertefe zeilor, deoarece puterea acestora pentru producerea grânelor și a fructelor nu se poate reînnoi altfel. Cine ar mai da înțelepciune judecătorilor și tărie războinicilor? Din poemele găsite la Ugarit (imediat în nordul Feniciei), se desprinde clar ideea că viața societăților umane depinde de jertfele pe care acestea le aduc zeilor.[7] Este trist să crezi că puterea zeilor depinde de oameni și nu invers.

Alături de jertfele obișnuite: prăjituri, cărnuri, fructe, erau sacrificați și oameni, ceea ce constituie caracteristica cea mai frapantă și zguduitoare a religiei fenicienilor. De ce? Pentru că cea mai mare valoare este viața umană – ea este veșnică. Fiecare ființă umană va trăi veșnic undeva.

Diodor din Sicilia arată că în 307 î. Hr., după victoria Cartaginezilor (colonie feniciană), asupra lui Agatocles, tiranul Siracuzei, prinșii de război au fost jertfiți pe un altar.[8] Quintus Curtius care a scris cronica vieții și cuceririlor lui Alexandru cel Mare, arată că locuitorii Tirului (oraș fenician), amenințați de asediul lui Alexandru s-au hotărât să reia un obicei ce fusese părăsit de sute de ani: sacrificarea oamenilor spre a potoli mânia zeilor.

Cea mai dureroasă și zguduitoare jertfă umană, din punctul nostru de vedere, este cea a copiilor nevinovați. În colonia feniciană din Cartagina, zeul Baal-Hammon era cinstit prin jertfirea de copii care erau arși de vii – obicei sălbatic care s-a prelungit până în secolul III d. Hr. Acest sacrificiu era numit de fenicieni molk. În Cartagina s-au găsit inscripții pe stele votive (închinate divinității), care exprimă o făgăduință solemnă (în fața divinității), arătând că este „o jertfă a fiului său pe care a oferit-o cutărui zeu”.[9] Oasele copiilor rămase de la combustie se puneau în morminte colective, numite tofete. S-au găsit sute de urne conținând oase și dinți de copii, în fața altarului lui Baal.

Și Scriptura vorbește despre jertfe omenești. De exemplu: Hiel din Betel, a zidit iarăși Ierihonul, i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun (1 Împ. 16:34).  Sau, când împăratul Moabului a văzut că a fost înfrânt în luptă, A luat atunci pe fiul său întâi născut, care trebuia să domnească în locul lui, şi l-a adus ca ardere de tot pe zid. Şi o mare mânie a cuprins pe Israel, care s-a depărtat de împăratul Moabului şi s-a întors în ţară (2 Împ. 3:26-27). Acest eveniment este imortalizat pe Stela lui Meșa, cunoscută sub denumirea de „Piatra Moabită”, care poartă o inscripție din jurul anului 850 î. Hr. – monument comemorativ al victoriei împăratului Meșa asupra „regelui Omri al Israelului” și a fiului său, care au „asuprit” Moabul. În aceeași inscripție regele Meșa susține că a sacrificat 7000 de oameni ai ținutului Nebo (Muntele de pe care a văzut Moise ţara promisă , o porţiune mai ridicată a podişului transiordanian) în cinstea zeului Chemoș – o jertfă rituală care se numea cherem. [10] Chemoș este numit în Scriptură „urâciunea Moabului” (2 Împ. 23:13).

„Vechiul Testament vorbeşte deseori despre faptul că israeliţii, în perioadele lor de apostazie, şi-au trecut copiii „prin foc în cinstea lui Moloh”, în special în Valea lui Hinom, (2 Împăraţi 23:10) Au zidit înălţimi lui Baal în valea Ben-Hinom ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care nu li-l poruncisem; şi nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii ca să ducă pe Iuda în păcat” (Ier. 32:35). Zeul Moloc/ Moloh este numit „urâciunea amoniţilor” în 1 Împăraţi 11:5.

După dezbinarea împărăției, Ieroboam a fost făcut împărat peste Israel (partea de nord). De frică ca poporul să nu meargă la Ierusalim să se închine acolo și astfel să se alipească de Iuda, el a făcut doi viței de aur, zicând poporului: „Iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” (1 Împ. 12:28b). De aceea, Dumnezeu zice prin prorocul Osea (sec VIII î. Hr.): Şi acum ei păcătuiesc întruna, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei şi, jertfind oameni, sărută viţeiCe inversare de valori! Ce coborâre în bezna rătătcirii!  Poporul Domnului se degradează până la a săruta niște viței sculptați, în timp ce își aducea copiii să fie jertfiți idolului scârbos.

Manase (sec. VII î. Hr.), cel mai păcătos împărat al lui Iuda, nu numai că se închina idolilor, dar s-a luat în totul după obiceiurile popoarelor din jur, care erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu. El umbla cu descântece și vrăjitorii și chema duhurile morților (necromanția), și și-a trecut fiii prin foc (i-a adus jertfă idolilor) și a spurcat Casa Domnului, cu altare idolești. [11]  La începutul sec. al VI-lea î. Hr., Ezechiel mai condamna încă această practică (Ezechiel 16:20; 20:26, 31; 23:37). Exilul pare să fi pus capăt acestei închinări în Israel.”

Dumnezeu constată cu durere că poporul Lui s-a făcut chiar mai vinovat decât țările din jur, de obiceiurile cărora s-a lăsat influențat. Eu [zice Dumnezeu], îl pusesem [Ierusalimul] în mijlocul neamurilor, şi de jur împrejurul lui sunt ţări. Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi poruncilor Mele şi s-a făcut mai vinovat decât neamurile şi ţările dimprejur… De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că aţi fost mai îndărătnici decât neamurile care vă înconjoară; pentru că n-aţi urmat poruncile Mele şi n-aţi împlinit legile Mele, şi n-aţi lucrat nici măcar după legile neamurilor care vă înconjoară [legi care erau concepute în concordanță cu Legea morală naturală din inimile lor]. Din pricina aceasta… iată, am necaz pe tine şi voi aduce la îndeplinire în mijlocul tău judecăţile Mele, sub ochii neamurilor [s. n.] (Ezechiel 5:5-8).

Nişte inscripţii cartagineze-feniciene (punice) din perioada 400-150 î. Hr. fac aluzie la faptul că termenul mlk (pronunţat molk) este un termen general cu sensul de „sacrificiu” sau „jertfă”: şi dintr-un mare număr de pasaje din Vechiul Testament înțelegem că oamenii şi-au trecut copiii prin foc „ca o jertfă adusă lui Milcom” (1 Împ. 11:5). Iar în 2 Împărați 23:13, Milcom este menționat ca fiind „urâciunea fiilor lui Amon”. Observăm alternanța Moloh, Moloc, Milcom și legătura acestor nume cu molk. În Iuda, Iosia (sec. VII î. Hr.) a nimicit înălţimile lui Moloh (2 Împăraţi 23:10, 13).

În decretele romanilor se interzicea cultul religios al punilor (locuitorii din Cartagina, oraș întemeiat de fenicieni). Nu erau admise inscripții în limba și scrierea feniciană, pe când inscripții egiptene sau ebraice au fost îngăduite în tot Imperiul Roman. Fenicienii erau învinuiți și de lipsă de caracter. Atunci când se opreau cu corăbiile în diverse porturi, se întâmpla adesea ca oamenii care urcau, ca să le vadă mărfurile, erau sechestrați și vânduți ca scalvi. În Cartea lui Amos 1:9 citim că ei nu au ținut seama de legământul făcut cu evreii, deci și-au călcat jurământul: Pentru trei nelegiuiri ale Tirului, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au luat pe toţi oamenii prinşi de război şi i-au dat Edomului, şi nu s-au gândit la legământul frăţesc. De aceea voi trimite foc în zidurile Tirului, şi-i va mistui palatele (Amos 1:9-10). Sau, în Ioel 3:6 ni se spune: Aţi vândut pe copiii lui Iuda şi ai Ierusalimului copiilor grecilor, ca să-i depărtaţi din ţara lor. Dar „Cele mai acerbe învinuiri, aduse împotriva lor, sunt legate de sacrificiile de copii” – spune Constantin Daniel. În versetele biblice de mai sus, vedem că Dumnezeu prezice distrugerea Tirului (o fortăreață inaccesibilă, situată pe o insulă), prin mai mulți proroci, inclusiv prin prorocul Amos care a trăit în secolul VIII î. Hr., deci aproximativ cu 400 de ani înainte ca acest eveniment să fi avut loc.

Dacă romanii și grecii din Antichitate erau revoltați de obiceiul sălbatic și fioros al jertfirii oamenilor și în special a copiilor nevinovați, căutând să evite orice contact cu ei, cu cât mai mult, mânia lui Dumnezeu a fost stârnită de această nelegiuire strigătoare la cer, pe care poporul Său ales l-a preluat de la păgânii fenicieni. Dumnezeu zisese: Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc… Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău (Deut. 18:10, 13). Și pentru că nu au ascultat, în cele din urmă, Dumnezeu i-a izgonit din Țara Promisă, ducându-i robi în Asiria, pe Israel, iar mai târziu, pe Iuda, în Babilon.

 Locuri de închinare

Fenicienii aveau ca locuri de închinare dumbrăvi sacre, copaci, boschete, consarate lui Astarte. În centrul acestui spațiu „sacru” se găsea un mic templu, care adăpostea un betil (o piatră „sfântă”). Acolo mai erau un altar și o fântână, sau un bazin sacru. Lângă altarul de jertfă se afla un stâlp (așer). Recunoaștem în cele menționate mai sus „înălțimile” și „stâlpii idolești” sau „parul sfânt” (Jud. 6:30) despre care citim în Biblie, preluate de poporul ales, de la canaaniți. Citim despre Ahaz că Aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde (2 Cron. 28:4).Pe lângă aceste „înălțimi sacre” de sub cerul liber, fenicienii aveau și edificii mari, acoperite.

Obiceiuri ciudate

Pentru a fi îndepărtate influențele rele ce ar putea surveni la naștere, era oficiat un ritual magic de îndepărtare a duhurilor rele. Focul se ațâța de șapte ori; peste cărbunii încinși trebuia să se verse apă proaspătă tot de șapte ori, apoi, se fierbea un ied în laptele mamei sale, cu mentă și unt.[12]

În Legea dată prin Moise, pe când evreii străbăteau pustiul,  Dumnezeu dă o poruncă poporului Său care urma să locuiască în vecinătatea fenicienilor, despre care evreii încă nu știau nimic: Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui (Exod 23:19). Și: Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri şi-Mi este scârbă de ele (Lev. 20:23).

Mantica

În Fenicia, mantica (prezicerea viitorului) era prin excelență profeția, rostită în extaz profetic, sau primirea unor mesaje, prin visuri (oniromanția). Pe vremea împăratului Ahab, fiul lui Omri, influența idolatriei feniciene se va răsfrânge cu putere asupra țării lui Israel, deoerece Ahab o luase de soție pe Izabela, fata lui Etbaal (Ithobaal), regele Tirului și al Sidonului (887-856 î. Hr.) – 1 Împ.16:30-33.

Pe vremea împăratului Ahab, în Israel, era o întreagă ceată de proroci ai lui Baal. Da, căci poporul Domnului „șchiopăta de amândouă picioarele” (erau și cu Dumnezeu și cu Baal). Prorocul Ilie, contemporan cu Ahab, a spus în fața întregului popor că Dumnezeul adevărat este Cel care va trimite foc din cer, peste jertfa pregătită. El a dat întâietate prorocilor lui Baal, pentru că erau mai mulți. Ei au chemat numele lui Baal, de dimineaţă până la amiază, zicând: „Baale, auzi-ne!” Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră. La amiază, Ilie şi-a bătut joc de ei şi a zis: „Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi.” Ei au strigat tare şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurit până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte (1 Împ. 18:26-29).  „Au aiurit” să îmsemne oare „extazul profetic” sau ceea ce spune Ieremia că au ajuns „ca niște oameni fără minte”?  Sabia împotriva prorocilor minciunii, ca să ajungă ca nişte oameni fără minte! (Ier. 50:36). (Este adevărat că această rostire a lui Dumnezeu prin Ieremia îi viza pe preoții Babilonului, care se va împlini la o mare distanță în timp, dar se potrivește de minune și pentru acești proroci păgâni care se automutilează și aiurează.)

La rugăciunea lui Ilie, focul s-a pogorât, mistuind jertfa în întregime. După aceea, prorocul a strigat cu autoritate de Sus: „Puneţi mâna pe prorocii lui Baal”, „Niciunul să nu scape!” Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la pârâul Chison şi i-a înjunghiat acolo [pe toți cei patru sute cincizeci] (1 Împ. 18:40).

La înscăunarea lui Ioas (Sec VIII î. Hr.), Iehoiada a făcut un legământ între Domnul, împărat şi popor, prin care ei aveau să fie poporul Domnului; a încheiat şi un legământ între împărat [Ioas] şi popor. Tot poporul ţării a intrat în templul lui Baal şi l-au dărâmat, i-au sfărâmat cu desăvârşire altarele şi icoanele, şi au ucis înaintea altarelor pe Matan, preotul lui Baal. Preotul Iehoiada a pus străjeri în Casa Domnului. (2 Împ. 11:17-18).

Iehu (sec. IX î. Hr.) a luptat și el împotriva elementelor de cult pe care poporul Israel le preluase de la fenicieni: i-a ucis pe preoții și prorocii lui Baal, a sfărâmat stâlpul acestuia și templul lui, a scos și a sfărâmat idolul și stâlpii Astarteii, prefăcându-le pe

toate într-un morman de gunoi.[13]

Prostituția „sacră”

În statele-cetăți feniciene, prostiuția sacră se practica de preotese hierodule (sclave sacre), atașate templelor, care făceau un legământ cu zeița dragostei – Astarte. Dar acest soi de prostituție era practicată și de bărbați. Chiar și acest obicei detestabil a fost preluat de poporul Israel, deși, în Lege, era clar stipulat faptul că păcatul sodomiei se pedepsește cu moartea. Această nelegiuire contravine chiar și felului în care suntem alcătuiți, deci este un păcat chiar și împotriva naturii umane, cu cât mai mult împotriva Legii Creatorului! Citim în Scriptură că Iosia „A dărâmat casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi unde femeile împleteau corturi pentru Astarteea” (Astarte) (2 Împ. 23:7). Ce căutau sodomiții în Casa Domnului? După obiceiurile neamurilor, hierodulii păgânilor locuiau în temple. Mai mult ca sigur că și femeile care împleteau corturi pentru Astarteea (zeița dragostei) practicau această promiscuitate.

Păcatul carnal, practicat în incinta (odăilor) Cortului Întâlnirii, îl găsim menționat și în Cartea 1 Samuel, unde ni se spune că „Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul” (1 Sam. 2:12), deși erau preoți. Pe lângă faptul că „nesocoteau darurile Domnului [jertfele]” (v. 17), ei „se culcau cu femeile care slujeau afară la uşa Cortului Întâlnirii” (v. 22), deși, ca preoți, știau că în Tablele Legii scria clar: „Să nu preacurvești!” (Ex. 20:14).

RELATĂRI BIBLICE LEGATE DE FENICIA

 Israel a căzut în „cursa idolilor”

Mânia lui Dumnezeu s-a dezlănțuit împotriva poporului Său care prelua cu docilitate idolii (zeii) popoarelor din jur, închinându-se acestora. Dacă un un om atât de înzestrat cu înțelepciune ca Solomon, a putut fi dus în rătăcire, căzând in „cursa idolilor”, niciunul dintre noi nu putem fi siguri de noi înșine. Nu degeaba a zis Dumnezeu poporului Său că, după ce se va fi așezat în locul popoarelor izgonite, să se ferească de idoli,: Vezi să nu te laşi prins în cursă… Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: „Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel” (Deut 12:30). De ce? Pentru că în spatele acestor zei scârboși acționează puteri ale întunericului și omul curios este „prins în cursă”. Da, căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune. Scriptura spune că  Solomon s-a dus după Astarteea, zeiţa sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor (1 Împ. 11:5). Sau: Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon ((1 Împ. 11:7). Cum se poate ca un înțelept hăruit ca el, crescut de un tată dedicat trup și suflet lui Dumnezeu să fie „prins în cursă” de entitățile întunericului? Scriptura spune că Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite [hitite], care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire (1 Împ. 11:1-2). Este ca un semn de atenționare pentru fiecare dintre noi.

 Dar Domnul a avut întotdeauna oamenii lui care au luptat pentru eradicarea idolatriei, așa cum a fost și împăratul Iosia. Acești oameni cu suflet ales au lucrat după porunca primită de Sus: Chiar idolul Astarteii [„urâciunea sidonienilor”] stătea încă în picioare la Samaria (2 Împ. 13:6). [Iosia] A scos din Casa Domnului idolul Astarteii şi l-a dus afară din Ierusalim la pârâul Chedron; l-a ars la pârâul Chedron şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa i-a aruncat-o pe mormintele copiilor poporului (2 Împ. 23:6).

Văduva din Sarepta Sidonului

Sarepta era un orășel fenician, aparținând de Sidon, numit și Sarepta Sidonului, căci era situat la o distanță de aproximativ 13 kilometri de Sidon. În timpul domniei lui Ahab, Dumnezeu a trimis o mare secetă în Israel, anunțată prin prorocul Ilie: „În anii aceștia nu va fi nici rouă nici ploaie, decât după cuvântul meu” (1 Împ. 17:1) Domnul l-a pus pe Ilie la adăpost, lângă pârâul Cherit, unde, pentru o vreme, a fost hrănit de corbi. Dar cu timpul, pârâul a secat. Atunci Dumnezeu îl trimite la „Sarepta care ține de Sidon”: „Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească” (v. 9). La prima citire, am fi tentați să credem că ar fi vorba de o văduvă bogată, dar suntem surprinși să descoperim că este vorba de o biată femeie care-și strângea câteva lemne, pentru a-și pregăti o ultimă cină, pentru ea și fiul ei, cu puțina făină și puținul untdelemnul pe care-l mai avea.

M-am gândit la această pre-alegere ciudată. Cum de-Și trimite Dumnezeu prorocul la o femeie păgână, care era pe punctul de a muri de foame, când erau atâția oemeni înstăriți în Israel, dar și în Tir sau în Sidon? Și Domnul ne răspunde: „Este ceva de mirat din partea Mea?” (Ier. 32:27) Dumnezeu cunoștea inima acelei femei. Cine ar da unui străin ultima îmbucătură din gura copilului? Este adevărat că îmbrăcămintea lui Ilie îl distingea de oamenii obișnuiți. Mantaua de păr încinsă la mijloc cu o curea îi spunea femeii că omul era proroc. Dar chiar și atunci… Mai erau și oameni care se foloseau de această îmbrăcăminte pentru a-i înșela pe cei din jur: „În ziua aceea, prorocii […] nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni” (Zah. 13:4).

După ce femeia îi relatează prorocului, cu resemnare, situația ei disperată, Ilie îi spune: Nu te teme! Așa vorbește Dumnezeul lui Israel: „Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din ulcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața pământului” (v. 14). Numai pregătește-mi întâi mie cu untdelemnul și făina aceea o mică turtă, și adu-mi-o, pe urmă să faci și pentru tine și fiul tău [s. n.] (v. 13). Testul credinței trebuia trecut înainte de a vedea împlinirea promisiunii dumnezeiești.

Mai mult ca sigur că femeia auzise de Dumnezeul lui Israel și de prorocul Său, Ilie. Dar să dai ultima îmbucătură prorocului și nu copilului, înainte de a te fi convins de minunea înmulțirii făinii și a untdelemnului este ceva mai presus de logică, o „minune” a credinței la această femeie păgână… Nu oricine putea trece un asemenea test. (Nu știu dacă eu l-aș fi putut trece!) Nu degeaba spune Isus: Adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului (Lc. 4:25:26). Da, este vorba de o pre-alegere divină, pe baza pre-cunoașterii inimii acelei femei deosebite.

 După o vreme, copilul văduvei s-a îmbolnăvit și a murit. Atunci ea, având conștiența păcătoșeniei ei, a zis lui Ilie: Ai venit la mine doar ca să aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea şi să-mi omori astfel fiul?” (v. 18). Dincolo de cuvintele ei îndurerate putem auzi glasul Legii morale naturale din inima ei, care-i spunea indirect că „Plata păcatului este moartea” și că Dumnezeu este drept în hotărârea Lui, din pricina nelegiuirii ei. Este vorba de conștientizarea violării standardelor de conștiință sădite în orice ființă umană, de pe orice meridian geografic, din orice epocă istorică.

Dar Ilie s-a rugat Domnului, care nu ne face după merite, și copilul a înviat. Atunci văduva i-a zis: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr! (v. 24) Cu alte cuvinte, a recunoscut că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul puterii și al adevărului. Nu mă îndoiesc că această minune s-a răpândit pe teritoriile învecinate. Era un fel al lui Dumnezeu de a Se revela păgânilor din jur, ca Putere, Adevăr și Autoritate Supremă. Slavă lui!

Văduva din Sarepta Sidonului este un exemplu de credință sinceră, copilărească, mai presus de logică și rațiune, o încredere în cuvintele rostite de Dumnezeu. Ea este și un exemplu de bunătate, disponibilitate și slujire, dar Domnul a răsplătit-o pe măsură, prin bucuria reprimirii copilului din morți, dar și prin cinstea de a figura pe paginile Cărții Sfinte, ca exemplu pentru multe femei aflate în situațiile extreme ale testelor divine.

     Receptivitatea fenicienilor

În Noul Testament, citim că Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de oameni din Galileea; şi o mare mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului, când a auzit tot ce făcea… Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de norod. Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El. Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Mc. 3:7-12)

Este clar că vestea Lui Isus ca Mare Învățător și Vindecăror s-a răspândit și pe toată întinderea Feniciei, pentru că Sidonul este chiar în nordul acelei țări păgâne. Cred că fenicienii au fost chiar mai receptivi la minunile lui Isus, decât poporul Său. Deduc acest lucru din cuvintele îndurerate ale Mântuitorului, care spune că locuitorii Tirului și ai Sidonului s-ar fi pocăit în pulberea pământului, dacă ar fi văzut minunile pe care El le făcuse în mijlocul poporului ales: „Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac şi cenuşă. De aceea, vă spun că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. (Mt. 11:21-22). (A se vedea și Luca 10:13-14.)

    Femeia siro-feniciană

În perioada Noului Testament, Fenicia a făcut parte din provincia romană Cilicia și Siria, iar locuitorii acestui teritoriu se numeau siro-fenicieni. (Și Țara lui Israel erau sub dominația Imperiului Roman.)

Isus S-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului, împreună cu ucenicii Lui. El a dorit „să nu știe nimeni că este acolo” (Mc. 7:24). Probabil era foarte obosit. Dar o femeie siro-feniciană, a cărei fetiță era chinuită de un demon, L-a observat și L-a recunoscut. Ea auzise despre vindecările pe care le făcea și a început să strige: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac!” De unde știa că El este Fiul lui David (indirect, Mesia) de care era legată nădejdea poporului Israel? Este clar că faima Lui se întinsese dincolo de granițele Țării Sfinte.

Interesant este faptul că Isus, care a zis că oricine crede în El are șansa de a fi mântuit, nu-i răspunde niciun cuvânt acestei „oricine”. Dar nu pentru că nu i-ar fi păsat de ea, ci pentru că o supunea unui test. Ucenicii nu știau. Pentru ei era o scenă penibilă, căci femeia nu înceta să strige după ei, iar pentru ea era o situație umilitoare, jenantă: nu era băgată în seamă, de parcă nici n-ar fi existat. Este impresionantă insistența stăruitoare a acestei femei care, deși se părea că este ignorată, chiar disprețuită, a continuat să strige după acești străini. Da, „Bateți și vi se va deschide!” (Mt. 7:7). În cele din urmă Isus i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” Cuvinte grele…, jignitoare…, care te degradau, așezându-te în rândul necuvântătoarelor. (Este adevărat că „În cultura și tradiția iudaică, neamurile erau numite în mod disprețuitor «câini»”.)[14]

Răspunsul femeii este de-a dreptul șocant, prin înțelepciunea și smerenia de care dă dovadă: „Da, Doamne”, a zis ea [cu alte cuvinte: „Da, Doamne, așa este! Sunt considerată de voi, evreii, o simplă „«cățea» de duzină”; îmi asum această poreclă degradantă], „dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor. Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela (cf. Mt. 15:21-28).

Este impresionantă resemnarea și smerenia cu care își acceptă porecla ofensatoare de „cățel”, dar și înțelepciunea cu care răspunde Domnului. Isus a fost de-a dreptul uimit: O femeie, mare este credința ta! Iar în Marcu, Isus spune: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta. Şi când a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea (Mc. 7:29-30).

Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.

Aceste relatări biblice ne arată că Dumnezeu pre-alege oameni din diverse colțuri ale lumii, chiar și păgâni, pe baza pre-cunoașterii dumnezeiești, pentru diverse roluri.

          Paraschiva Pop

 [1] Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, București, 1984, p. 70.

[2] Ibidem, p. 70.

[3] Tirul antic era format din „Tirul vechi”, construit pe continent, si Tirul insular – oraș construit pe o insulă aflată la circa șapte sute de metri în largul mării.

[4] 1 Macabei 1:1: „După ce s-a luptat Alexandru Macedon, fiul lui Filip, care a ieșit din țara Chitim și a bătut pe Darie, regele perșilor și al mezilor, a domnit în locul lui, fiind cel dintâi împărat de neam grecesc.”  Aici trebuie să adăugăm faptul că mama lui Alexandru, Olimpia, era grecoaică.

[5] Cf. Constantin Daniel, Civilizația feniciană, Ed. Sport-turism, București, 1979, p. 86.

[6] Ibidem, p. 252.

[7] Ibidem,p. 84.

[8] Ibidem,p. 258.

[9] Constantin Daniel, Civilizația feniciană…, p. 257.

[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/Stela_lui_Me%C8%99a

[11] El [Manase] a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. A zidit iarăşi înălţimile pe care le dărâmase tatăl său, Ezechia. A ridicat altare Baalilor, a făcut idoli Astarteii şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit. A zidit altare în Casa Domnului, măcar că Domnul zisese: „În Ierusalim va fi Numele Meu pe vecie.” A zidit altare întregii oştiri a cerurilor, în cele două curţi ale Casei Domnului. Şi-a trecut fiii prin foc în valea fiilor lui Hinom, umbla cu descântece şi vrăjitorii şi ţinea la el oameni care chemau duhurile şi care-i spuneau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mânie. A pus chipul cioplit al idolului pe care-l făcuse în Casa lui Dumnezeu, despre care Dumnezeu spusese lui David şi fiului său Solomon: „În Casa aceasta şi în Ierusalim […] Îmi voi pune Numele pe vecie (2 Cronici 33:3-7).

[12] Cf. Gândirea feniciană în texte, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 250

[13] Acum, chemaţi la mine pe toţi prorocii lui Baal, pe toţi slujitorii lui şi pe toţi preoţii lui, fără să lipsească unul, căci vreau să aduc o mare jertfă lui Baal: Şi au venit toţi slujitorii lui Baal; n-a fost unul care să nu fi venit. Au intrat în templul lui Baal, aşa încât templul lui Baal s-a umplut de la un capăt până la celălalt. Când au isprăvit de adus arderile de tot, Iehu a zis alergătorilor şi căpeteniilor: „Intraţi şi loviţi-i: unul să nu iasă.” Şi i-au lovit cu ascuţişul sabiei. Au scos afară stâlpii Astarteii din casa lui Baal şi i-au ars. Au sfărâmat stâlpul lui Baal, au dărâmat şi templul lui Baal şi l-au prefăcut într-o hazna de gunoi, care a rămas în picioare până în ziua de azi (2 Împ. 10:19-27).

[14] http://www.loribalogh.ro/2014/05/de-ce-a-numit-o-iisus-catel-pe-femeia-siro-feniciana/