FERTILIZAREA IN VITRO

 

Baby getting out of the tube
Baby getting out of the tube

Disocierea sexualitate-reproducere

Poate fi ceva mai groaznic decât să nu vrei ce vrea Dumnezeu pentru tine?

                                                                                                                                    Vladimir Ghika

Omul de știință biotehnologic a despărțit forțat ceea ce a fost rânduit de la Facere ca să rămână unit: sexualitatea și procreația, „deschizând astfel o adevărată cutie a Pandorei” (Scripcaru). Unirea fizică și procreația alcătuiesc un întreg sacru în cadrul căsătoriei. John Wyatt –, medic pediatru –, subliniază faptul că iubirea unică dintre un bărbat și o femeie devine parte integrantă a texturii fizice a copilașului rezultat. ADN-ul copilului aduce la iveală acea combinație singulară, păstrând în același timp înregistrarea nenumăratelor încrucișări ale strămoșilor ca o țesătură alcătuită din miriade de combinații ale iubirii.[1]

Intruziunea tehnologiei, a artificialului și a voinței omului-rege de a-și rândui viața au invadat cele mai sacre teritorii ale vieții umane. Acum, fertilizarea se poate face in vitro, din gameții părinților sau ale donorilor, de cele mai multe ori necunoscuți, iar unul, până la trei din embrionii rezultați, după ce au fost examinați, ca să nu fie purtători de gene „buclucașe”, sunt implantați în uterul viitoarei mame sau a unei mame surogat. Căci „procrearea a intrat în epoca postmoralistă a autoservirii individualiste și a contractului comercial…”[2] Se poate face și predeterminarea sexului embrionilor sau chiar schimbarea lui, mai ales atunci când trebuie evitate tulburări ereditare grave legate de sex.

Restul embrionilor sunt congelați pentru a fi „refolosiți”. Unii din aceștia sunt distruși (au fost distruși mii de embrioni), alții sunt donați sau supuși experimentelor, până la vârsta de 14 zile (cel puțin oficial). Dar crearea expresă de embrioni în vederea cercetărilor sunt interzise.

Oare cine sunt embrionii? Care este statutul lor moral? Sute, mii de anonimi microscopici… Sunt ei persoane? Este clar că viața (pe care numai Dumnezeu o poate da) pulsează în acele câteva celule gelatinoase. „Prin codul său genetic, oul și embrionul reprezintă o nouă existență umană și această individualitate se realizează anterior nidației (a fixării oului în uter). Embrionul trebuie deci să aibă drepturile unei ființe umane.” [3]

Mă întreb dacă nu cumva depășim linia voinței divine specifice pentru viața noastră, amestecându-ne în „treburile” lui Dumnezeu. „Omul Îl elimină pe Dumnezeu pentru a reintra el însuși în posesia măreției umane, care îi pare deținută pe nedrept de un altul. În Dumnezeu, el doboară un obstacol pentru a-și cuceri libertatea.” [4] Se pare că până și ultima frontieră a lumii naturale – trupul uman – a fost transgresat pentru totdeauna.

Demult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile şi ai zis:

„Nu mai vreau să slujesc ca un rob!” (Ier. 2:20).

În sensul acesta, utopiștii spun că tehnologia reproducerii și ingineria genetică vor face ca ființele umane să nu mai fie nevoite să se reproducă, deoarece copiii vor fi concepuți în eprubetă la scară largă și aduși la termen în utere artificiale, ceea ce înseamnă o fuziune dintre ființa umană și biotehnologie. Atunci, femeile vor atinge gradul suprem de emancipare. Ei salută cu mult entuziasm libertatea supremă ce se va instaura în perioada postumanistă (care urmează după postmodernitate). Prin libertatea supremă ei înțeleg eliberarea nu doar de constrângerile moralei, ci și de propria identitate, ba chiar și de trupul material și de orice constrângere bilogică. Este vorba de o existență sub forma minții pure și libere, care se poate mișca sub diverse identități asumate succesiv, în lumile virtuale. Alții văd în ectogeneză (dezvoltarea embrionului în afara uterului matern) o fericită abandonare a practicilor pur zoologice a unei umanități imperfecte. Dar așa-zisa „dezanimalizare” a omului va ajunge sinonim cu dezumanizarea acestuia.

…Au înnebunit cu idolii lor! (Ieremia 50:38b)

„Părerile seculare actuale despre autonomie nu sunt decât fantasme moderne – spune Meilander; sunt fără pic de urmă de realism și nu țin cont de modul în care suntem făcuți nici noi și nici restul universului. Revelația creștină ne aduce aminte că «suntem cu atât mai mult noi înșine, nu atunci când căutăm cu orice preț să ne mânăm și să ne controlăm destinul, ci atunci când recunoaștem și acceptăm faptul că viața ne este înrădăcinată și susținută de Dumnezeu.»” [5]

FERTILIZAREA IN VITRO

 Nitimur in vetitum, semper cupimusque negata

  (Tindem totdeauna spre cele oprite și dorim cele refuzate)

Publius Ovidius Naso

Chemarea instinctului

În genele noastre sunt sădite în mod tainic dorițe specific umane: de a iubi și de a fi iubiți, de a întemeia o familie și de a avea copii. Dar deasupra dorințelor umane naturale, cu totul justificate, stau planurile specifice ale Precunoscătorului divin, pentru fiecare viață în parte. Fiecăruia dintre muritori Dumnezeu îi rânduiește un destin. Nimeni nu este trimis în lume fără gândul și planul lui Dumnezeu, fără a i se aronda o menire, fără a i se da măcar un talant. Vestea bună este că din orice moștenire genetică se poate face o capodoperă, prin împreună-lucrarea cu Dumnezeu. Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde (Ier. 29:11). Orice temător de Dumnezeu și păzitor al sfintelor Sale porunci găsește în viață un sens, căci „realizarea de sine”, despre care se vorbește atât de mult în societatea noastră individualistă, se poate atinge doar prin întregirea cu dimensiunea spirituală, cu slava și frumusețea acesteia, printr-o Întâlnire de „față către față” cu Dătătorul vieții și prin înțelegerea planurilor Sale specifice pentru viața aceluia. Da, cel înduhovnicit va înțelege că Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer (In. 3:27). El va înțelege că „Dumnezeu ne iubeşte într-atât, încât şi atunci când ne refuză ceva, acel refuz înseamnă mai mult decât un dar” (V. Ghika).

Dumnezeu nu este democratic

Interesant este faptul că într-un anume sens Dumnezeu nu este democratic, deși El este drept: unuia îi dă cinci talanți, altuia doi, iar altuia, doar unul, „fiecăruia după puterea lui” (Mt. 25:15). Unuia îi dă o viață lungă, altuia, numai câteva luni. Unuia îi dă copii mulți, altuia nici unul. Majoritatea oamenilor reușesc să-și întemeieze o familie, dar alții nu, deși ar dori mult. În urma decepției rămân cu o „rană” a singurătății resimțită mai mult sau mai puțin, expusă sau ascunsă și tăinuită cu grijă. Printre aceste privațiuni recunoaștem și consecințele directe și necesare ale păcatelor noastre și ale părinților noștri, precum și consecințele Căderii, în general. Dar „Cele ce ni se par nouă că  nu s-au săvârșit bine, s-au săvârșit dintr-o iconomie [plan de ansamblu] mai presus de înțelegerea noastră” (Filocalia). Apoi, trebuie să avem în vedere și felul de a lucra al lui Dumnezeu cu oamenii, în vederea prelucrării lor pentru adevarata viață – cea de dincolo:  În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14:22). Acesta este un adevăr axiomatic dureros de care am fugi cât mai repede și cât mai departe… Doamne, de ce trebuie? „Pământul – spune Lubac – este în realiatate locul minunat și dureros unde se plămădește ființa noastră veșnică (s. n.).” [6] Pe de o parte, știm că scopul lui Dumnezeu nu este confortul nostru, împlinirea noastră deplină pe plan pământesc, ci caracterul nostru, pentru că adevărata noastră viață este Dincolo, pe celelate meleaguri binecuvântate.

În procesul modelării caracterului, vom avea și surprize dureroase: „Cu Dumnezeu nu-i de glumit – spune Steinhardt: «Ieși din țara ta și din rudenia ta și din casa tatălui tău!», «Ia-ți crucea!», « Vino după Mine!», «Vegheați dar…!», «Spălați-vă și curățiți-vă!», «Du-te și strigă…!», «Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!» Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare.”[7] „Dacă nu poți zbura, aleargă. Dacă nu poți alerga, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te, dar orice ai face, nu te opri” (Martin Luther King). Cu alte cuvinte, nu te da bătut, luptă, ca prin harul lui Dumnezeu să poți converti suferința în creștere duhovnicească, în „carate” ale caracterului.

Pe de altă parte, Dumnezeu nu se bucură de suferința umană, ci suferă împreună cu noi. Atunci când impunem copiilor noștri anumite limitări neplăcute pentru ei (cum ar fi, să mai facă exerciții de matematică sau de gramatică, în loc să iasă la joacă), o facem spre binele lor. Aceste impuneri nu le facem cu plăcere, dar înțelepciunea părintească prevăzătoare ne obligă să luăm decizii în favoarea binelui viitor al copilului. Dacă noi, ca oameni, nu creăm frustrări gratuite copiilor noștri, interdicții de dragul interdicțiilor, cu cât mai mult Dumnezeu – IUBITORUL DE OAMENI: El nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor (Plângeri 3:33).

Dumnezeu este alături de cei cărora le creează frustrări, suferind împreună cu ei, dar acele îngrădiri prescrise de El se convertesc în binele lor etern. Atunci când sfântul Fiu al lui Dumnezeu era atârnat pe cruce pentru păcatele noastre, ce credeți că făcea Tatăl? Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19). Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă… (Ps. 34:18). Suferința se dovedește a fi o „formare” pentru dezvoltarea omului lăuntric. Atunci când o valorificăm, printr-o atitudine de acceptare, acea suferință se transformă într-o „fereastră” prin care Îl putem zări și înțelege mai clar pe Dumnezeu. Suferința înțelepțește, maturizează, lărgește orizontul înțelegerii, deschide ochii lăuntrici…

Așteptarea copilului

În societățile postmoderne, de multe ori, cariera și faima primează în raport cu familia. Căsnicia și copiii sunt percepuți ca obstacole în calea ascensiunii sociale, academice, politice etc. Dar, dorința de independență, de evitare a căsătoriei este o sociopatie, o anomalie îngrijorătoare, căci darul copiilor este unul dintre cele mai mari bucurii – unul dintre miracolele vieții. Privind în urmă, pentru mine personal, nimic nu este mai frumos și mai împlinitor decât maternitatea și creșterea copiilor. Însă, „Acest dar al iubirii și al procreării nu este dat tuturor” (Wyatt). În unele familii, așteptarea copilului se transformă într-o zădărnicie dureroasă – o altă „durere” specific umană, alături de multe altele: copii bolnavi sau partener de viață plecat prea repede, relații disfuncționale și… lista se prelungește la infinit. Recunoaștem imaginea unei lumi marcată de ceața Căderii.

Ia-ți crucea și urmează-Mă!

Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi

Filocalia

Fiecărui om i se repartizează o „cruce” exact pe măsura lui, adică, o școală a vieții „personalizată”, gândită exact pe măsura nevoilor lui lăuntrice, pentru a fi pregătit în vederea chemării și a destinului său unic aici pe pămât, dar mai presus de toate, pentru adevărata viață ce va să vină. „Bunul Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită – spune Paisie Aghioritul – nu pentru a se chinui, ci a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esență, crucea este o scară către cer.”

Dar „cheia succesului”  (ca să folosim o formulă mult uzitată în zilele noastre) în urma străbaterii Văii Plângerii este împreună-lucrarea cu Dumnezeu în suferința noastră specifică, pentru a câștiga înțelepciune și maturitate spirituală, căci altfel rămânem doar cu suferința, fără să fi învățat vreo lecție de viață. „Trebuie să-I predăm pentru totdeauna controlul asupra unor chestiuni pe care le-am putea socoti «drepturi naturale». Faptul acesta poate fi cumplit de greu, dar, în multe privinţe, la aceasta se reduce credinţa. Nu-L putem cunoaşte pe  Isus de multă vreme, fără să gustăm moartea [răstignirea de sine], însă calitatea vieţii de dincolo de «mormânt» este o «comoară nepreţuită».” [8]

Având perspectiva celelaltei Împărății, înțelegem că Suferințele [și frustrările] din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare (Rom. 8:18). Cel care are perspectiva veșniciei înțelege că nici un fir de păr nu este trecut cu vederea la numărătoarea divină, cu atât mai mult soarta vieții omului cu toate detaliile lui. Acela înțelege că „Mai presus de cauzalitatea empirică se află cauzalitatea spirituală” (Evdokimov). Cu alte cuvinte, în spatele fiecărei privări, a fiecărei limitări se află voința divină. Nimic nu se întâmplă fără voia și știrea lui Dumnezeu. Cert este faptul că din orice destin și din orice moștenire genetică putem face, cu ajutor de Sus, un colț de rai, o binecuvântare, o supremă împlinire.

 Întrebarea care se pune este cum ne raportăm la frustrarea, durerea, lipsa, așteptările fără răspuns de Sus… Ce facem când Cerul tace? (Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare și nu mă vezi – Iov 30:20.) Până unde putem merge spre a ne „îmbunătăți” singuri destinul? Dacă nu ni s-a dat o căsătorie din dragoste, vom decide, poate, cu de la noi putere, pentru unul sau mai multe concubinaje succesive, dar inima ni se va frânge tot de atâtea ori. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat copii, ne facem noi cu ajutorul biotehnologiei ultrasofisticate, acceptând riscurile ce pândesc din umbră…

Ia-ți crucea și urmează-Mă (Mc. 8:34), nu însemnă o plăcere bolnăvicioasă pentru durere [dolorism], nici resemnarea de a „suporta” pasiv, ci harul tainic al crucii, care zice: „Înțelege-ți suferința și fă-o luminoasă, strălucitoare; din destinul în aparență impus, fă înăuntrul tău un destin liber ales.” A fi tu însuți înseamnă a realiza ideea normativă, gândul lui Dumnezeu în ceea ce te privește … Omul poate într-un mod liber să se așeze în mâna Pantocratorului [a lui Hristos ca Împărat al lumii], în lăuntrul cugetării lui Dumnezeu despre el. În acest caz, datele (epoca, locul, atavismul, ființa concretă, [lipsa unei familii, lipsa copiilor, a bogățiilor etc.] devin „daruri” și ocazii pentru a spune Fiat! și de fiecare dată minunea se întâmplă.[9]

Acel Fiat! Se referă la „Facă-se voia Ta!”, căci fiecare om are parte de anumite îngrădiri impuse de voința divină, pe care nu le poate schimba, dar prin harul divin le poate răscumpăra, în sensul că printr-o împreună-lucrare cu Dumnezeu, El poate preschimba frustrările în câștiguri. Astfel lipsa obligațiilor familiale sau lipsa copiilor poate o fi un prilej de a ne sluji semenii – bolnavii, orfanii, nevoiașii etc. – de a face anumite lucrări pe care altfel nu le-am putea face, cu ochii ațintiți spre slava care va să vină, dar care se sălășluiește încă de pe acum în inimile aplecate la picioarele Crucii.

Adoptarea unui copil orfan este o faptă care trage foarte mult în cântarul divin. Hristos Însuși a spus: Oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu, Mă primește pe Mine (Mt. 18:5). Cu alte cuvinte, a primi un orfan în Numele lui Hristos înseamnă a-L primi chiar pe El sub acoperământul tău.

Pre-alegere de Sus sau de jos?

Iată ce spune Scriptura privitor la pre-alegerea divină a viitorului copil: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor” (Ier. 1:5). Înainte să fi fost conceput, Dumnezeu, în preștiința Lui, îl cunoștea deja pe Ieremia și îl alesese deja și îl făcuse deja, prin voință divină, proroc al neamurilor. Sau: În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii… (Ef. 1:4). Sunt lucruri pe care le înțelegem doar prin credință, căci logica rămâne încorsetată în timp și spațiu, dar credința le depășește.

Să ne întoarcem la pre-alegerea divină a copilului care trebuie să vină într-o familie. Cine alege copilul? Omul? Cine alege gameții [celulele reproducătoare]? Acestea nu sunt identice. Lee Silver face o comparație a informației genetice din fiecare celulă reproducătoare cu o enciclopedie. În procesul care duce la formarea fiecărui gamet în parte (individual), edițiile materne și paterne ale genomului uman (ale acestei enciclopedii) „schimbă între ele pagini și capitole întregi”. „Fiecare spermatozoid, din miliardele produse în cursul vieții unui bărbat și fiecare ovul produs de o femeie poartă o compoziție diferită a materialului genetic, un amestec diferit al edițiilor genomului uman. Acesta este motivul pentru care, cu excepția gemenilor univitelini [identici], este imposibil pentru un cuplu uman să aibă doi copii identici genetic.” [10] „Fuziunea gameților produce o individualitate diferită de cea a genitorilor [a părinților genetici]” – precizează și Scripcaru.

Atunci de ce să ne amestecăm în pre-alegerea divină? Oare avem dreptul? Oare nu ne depășim atribuțiunile, amestecându-ne în planurile divine, mânați de planurile și ambițiile noastre? Ne pomenim că „Ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotințe omenești” (Filocalia). Să nu-L „ajutăm” pe Dumnezeu cum au făcut Avraam și Sara, căci mai mult face ascultarea și dependența de Dumnezeu decât bucuria de a avea un copil și nu știm ce ne va aduce viitorul privitor la acel copil.

Sfaturi… sfaturi…

Fertilizarea in vitro (FIV) mi se pare o „forțare” a destinului, cu mijloace omenești. Oare nu este vorba de o interferență cu ordinea naturală instituită de Creator? Ea poate avea urmări nebănuite pentru sănătatea mamei și/sau a copilului sau poate altera într-un mod subtil relația naturală dintre părinți și copii. Sunt copiii concepuți in vitro darul voii lui Dumnezeu? Sau… „Ei devin produsul voinței noastre, un fel de capriciu care ne mobilează viața, ceva ce am creat ca să ne stea la dispoziție.” [11] Iată sfatul unui pediatru creștin:

Chiar și în cazurile în care ambii părinți sunt sursa materialului genetic, există temeri extrem de valide cu privire la FIV. Este fertilizarea in vitro cea mai bună tehnologie ce trebuie aplicată? Se are în vedere aici, atât aspectul intruziv al tehnologiei, cât și implicația faptului că, copilul poate fi considerat ca artefact sau rezultat al tehnologiei – un produs al planificării și ingeniozității, oferit părinților. Trebuie să se țină seama de serioase riscuri legate de probleme medicale complexe ce se pot repercuta atât asupra mamei, cât și asupra copilului. Se mai adaugă și problema surplusului de embrioni și în final, recunoașterea faptului că tehnica fertilizării in vitro a depins de la începuturile ei, de mulți ani de cercetare asupra embrionului. […] Nu putem nega realitatea nenumăraților embrioni distruși intenționat, în trecut, cu scopul ajustării tehnologiei [FIV ]. [12]

Chiar cu copiii pe care-i primim de la Dumnezeu, în mod natural, putem avea surprize, căci se întâmplă ca vreunul dintre ei, în loc să ne aducă bucurie, ne aduce durere, devenind „rana” sufletului părintesc. Cu atât mai mult, copiii „fabricați” la comandă. „Prin a spune «nu» beneficiilor reproductive, un cuplu fără copii devine martor credibil al ordinii dumnezeiești, al Creației, în timp ce plătește prețul de a fi exclus de la această porție de binecuvântare.” [13]

Așadar, „Ieși din materie [din felul omenesc de a gândi] ca din al doilea pântece întunecat al mamei! (Filocalia)

[1] Cf. John Wyatt, Ființă contra ființă în era biotehnologiei, Ed Aura, Timișoara, 2006, p. 97.

[2] Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Ed. Babel, București, 1996, p. 111.

[3] Gheorghe Scripcaru și alții, Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Ed Polirom, Iași, 1998, p. 72.

[4] Henri de Lubac, Drama umanismului ateu, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 27.

[5] Meilander citat de J. Wyatt, în op. cit., p. 53.

[6] H. de Lubac, op. cit., p. 19.

[7] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 37-38.

[8] Rich Miller îl citează pe unul din prietenii săi în: Neil Anderson, Rich Miller şi Paul Travis, Lanţurile legalismului, Succeed Publishing, Medgidia, 2008, p. 244.

[9] Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Ed. Christiana, București, 1955,  p. 272.

[10] Lee M. Silver, Clonarea umană. Un șoc al viitorului, Ed. Lider, București, 1997, p. 60.

[11] J. Wyatt,  op. cit., p. 98.

[12] Ibidem, p. 99-100.

[13] Ibidem, p. 102.

Paraschiva Pop