LEGEA MORALĂ OGLINDITĂ ÎN PROVERBELE POPOARELOR

Toate scrierile sapiențiale oglindesc eternul omenesc și arată cât de asemănători sunt oamenii, din orice epocă ar fi ei…

Constantin Daniel

                                                          Adevăruri eterne în proverbele păgânilor?

 Cuvintele înţelepţilor – spune Eclesiastul – sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân (Ecl.      12:11).

Un singur stăpân? Cum adică? Da, căci Dumnezeu este Stăpânul care i-a înzestrat pe toți oamenii de pe toate continentele și din toate timpurile cu aceeași Lege morală naturală și același for lăuntric judecător – conștiința. Pitagora, care a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos și care a străbătut mai toate țările din bazinul Mării Mediterane, spune că „Tribunalul e chiar în sufletul celui vinovat” – el se referă la conștiința sădită în fiecare om. Da, căci alcătuirea morală a ființei noastre ne face responsabili în faţa Creatorului. Tot Pitagora spune că „Legile dreptății sunt aceleași peste tot, asemeni razelor soarelui.”[1] Această afirmație, nouă, creștinilor, ne amintește de Soarele neprihănirii și al dreptății – Dumnezeu –, din Care emană tot binele, tot frumosul și toate valorile sfinte ale vieții și „Legea de aur” din inimile oamenilor. Un proverb grecesc spune cam același lucru: „Este un ochi al dreptății ce vede totul.”[2]

Proverbele, aforismele, sentențele, fac parte din așa numita – scriere sapiențială sau gnomică. Ea cuprinde reflecții, îndemnuri și sfaturi morale, menite a fi o lumină pe cărarea celui neîncercat. Izvorul acestor pilde și maxime se află în îndemnurile din Legea morală naturală sădită în inimile oamenilor, îndemnuri care mai apoi au fost testate în experiența de toate zilele, decantându-se în expresii concentrate, care conțin adevăruri eterne. Da, moralitatea constituie expresia autentică a umanităţii noastre. Inteligența, raţiunea, fără dimensiunea morală, nu ne face pe deplin umani.

Iov, care nu era evreu, ci unul din fiii Răsăritului, exclamă: „O, cât de înduplecătoare sunt cuvintele adevărului!” (Iov 6:25) Da, pentru că adevărul este în conformitate cu Legea lăuntrică. Acest simț al dreptății, al milei și al bunătății ne face pe deplin umani. Dar, atenție! Bunul simț comun, umanitatea, judecata sănătoasă se pot întuneca sub influența mersului lumii acesteia îndreptată înspre câștig, faimă, nelegiuire. Și dacă lumina conștiinței se întunecă din pricina păcatului, o, cât de mare trebuie să fie întunericul acela! (cf. Mt. 6:23) De aceea, Apostolul Petru spune: Caut să vă trezesc mintea sănătoasă (2 Pe 3:1). Același lucru îl fac și părinții credincioși cu copiii lor, sau învățații din toate timpurile, care caută să-și trezească concetățenii prin aforismele și maximele pe care le-au scris.

Din conținutul proverbelor, scrise de neamurile care au trăit cu sute și mii de ani înainte de Hristos, pe cele mai diverse teme, reiese clar faptul că păgânii apreciază, recomandă, laudă și-și îndeamnă semenii să facă lucrurile Legii, măcar că n-au Legea. Astfel ei dovedesc că Legea a fost întipărită de Dumnezeu în inimile lor.

AFORISMELE EGIPTENE

Herodot, care a trăit în secolul al V-lea î. Hr., spune că „Egiptenii sunt cei mai învățați dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut.” La fel și un rege fenician de la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. spune că „Din Egipt a ieșit înțelepciunea spre a ajunge în țara mea” [3] „Pe Valea Nilului au fost scrise cele mai vechi texte de înțelepciune, deși, și de la Sumerieni ne-au rămas colecții de maxime scrise probabil la sfârșitul mileniului al III-le î.e.n.”[4]

În Egipt s-a constituit de foarte de timpuriu o literatura sapiențială de maxime, aforisme și sentențe, scrisă, fie de scribi sau de mari dregători, fie chiar de faraoni. Nu mă mir că Dumnezeu a îngăduit ca marele Său lider – Moise – să fie școlat în Egipt. Pe lângă învățăturile din propria sa familie, pe care le-a primit în copilăria timpurie, privitor la Yahweh, el s-a familiarizat mai târziu cu toată această literatură sapiențială, scrisă cu mult înainte de a se fi născut el – o adevărată școală a moralității naturale. Apoi, ca odraslă înfiată de fata lui faraon, Moise a fost instruit de cei mai buni dascăli în toată știința cunoscută în acea vreme.

Egiptenii erau conștienți că trebuie să dea ascultare lui Maat, care reprezenta „adevărul și dreptatea”. Aceste virtuți erau considerate de vechii egipteni ca un fel de fluid al vieții ce pătrunde peste tot. Maat era și principiul rațiunii și al justiției, dar și al ordinii și al organizării lumii.[5] Egiptenii credeau că după moarte, inima omului este cântărită într-o balanță, la un fel de judecată de apoi, și defunctul nu putea intra în împărăția celor drepți, dacă în talerul cântarului, inima (faptele) nu atârna greu, deci dacă inima nu era plină de omenie și virtute. Dacă adevărul și dreptatea puteau asigura intrarea în viața de apoi, după cum credeau ei, atunci înțelegem de ce s-au răspândit și s-au perpetuat milenii de-a rândul, cărțile de înțelepciune.

INFORMAȚII PRIVITOR LA AUTORII AFORISMELOR

Având în vedere că aforismele și sentențele vor fi grupate pe teme, vom face o prezentare succintă a autorilor și a operelor acestora, din care vom cita maximele și proverbele respective. Majoritatea sunt egipteni, dar vom aminti și proverbe scrise în Asiria, de Ahiqar, dar și de înțeleptul Pitagora din Samos  (Grecia)– un căutător asiduu al adevărului veșnic.

 Învățăturile lui Ptahhotep, datează din timpul Imperiului Vechi (2563-2423 î.e.n), iar autorul lor este considerat primul moralist din istoria omenirii, ale cărui învățături s-au păstrat în scris. Ptahhotep a fost vizir (prim ministru), în timpul faraonului Djedkare Isesi, și administratorul unui oraș. Tratatul lui sapiențial conține norme de conduită etică în cele mai diverse contexte sociale și politice, și a fost scris pentru fiul său, ca un îndrumător spre o viață împlinită. Dacă stăm să ne gândim că el a trăit cu 1250 de ani înainte de Moise, deci în urmă cu 4500 de ani, observăm că legea morală naturală, care se oglindește cu claritate în toate proverbele lui, a fost aceeași de-a lungul vremurilor, pentru că Dumnezeu Însuși le sădise în fibra constitutivă a omului. Ordinea morală nu s-a schimbat, pentru că izvorul ei este Dumnezeu Însuși.

Învățăturile Faraonului Amenemhat  I (1991-1962 î. Hr.) Autorul acestor învățături nu este faraonul, ci un scrib, care scrie în numele lui, după ce acesta fusese ucis de unii din subalternii săi, după cum reiese din rândurile de mai jos:

Păzește-te de slujbașii tăi… Nu te încrede în ei… Am dat de pomană celui sărac și am hrănit pe orfan: l-am făcut pe cel ce nu însemna nimic să atingă culmile, la fel ca și pe cel ce era un om însemnat. Omul care a mâncat hrană de la mine a ridicat mâna împotriva mea. [6]

Această mărturie impresionantă ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru: Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea (In. 13:18). (Și… de câte ori nu se întâmplă ca tocmai noi să fim acei ucigași, înfigând adânc cuiele în Cel Sfânt, după ce Acesta ne-a hrănit și ne-a dat binecuvântări fără de număr. Cu cât afluența materială este mai înfloritoare, cu atât devenim mai „independenți”, mai nesimțitori, căci nu mai avem nevoie de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. Doamne, iartă-ne!)

Înțelepciunea lui Ani este un mic tratat sub forma unui dialog între Ani, care pare a fi un scrib, un mic slujbaș în administrația statului egiptean și fiul său Kem-hotep. Ani încearcă să-i explice fiului său regulile de viață, care-l vor ajuta să trăiacă, evitând conflictele. Aceste aforisme au fost scrise cu aproximativ 1500 de ani înainte de Hristos, deci în urmă cu 3500 de ani.

 Povestea țăranului bun de gură este un text sapiențial (aproximativ între 2200 – 1730 î. Hr.). Țăranul „bun de gură” este de fapt un om învățat, care a citit mare parte din textele sapiențiale pe care le citează deseori. El însuși vorbește în aforisme, maxime și precepte, condamnându-i pe dregătorii faraonului, care luau mită și săvârșeau tot felul de nedreptăți.

Învățătură pentru regele Merikare

Se presupune că acest text este scris de tatăl regelui Merikare, regele Achthoes al II-lea, care a domnit în jurul anilor 2100 î. Hr. Este un fel de „testament politic” lăsat viitorului domnitor.

 Învățăturile lui Amenemope

Autorul acestui text sapiențial a fost un scrib, fiul lui  Kanakht. El a trăit în Egipt, în timpul Regatului Nou, cu aproximativ 1100 de ani înainte de Hristos. Învățăturile lui sunt scrise pentru cel mai tânăr fiul al său și conțin sfaturi privitor la conținutul inimii. Citindu-le, observăm cât de clară era strălucirea Legii morale naturale, sădită în inima autorului. Ea este lumina lăuntrică a oricărui muritor care caută să-și păstreze inima curată. Voi prezenta separat o parte din aceste Învățături, deoerece au frumusețea unui giuvaier de preț care ne amintește, prin stilul lor specific, de Proverbele lui Solomon. Iată câteva din aceste învățături:

Fii atent să nu furi de la un sărac

Și să nu te mânii pe un olog.

Nu-ți întinde mâna ca să împingi un om în vârstă,

Nici nu-ți trage nasul când îți vorbește un bătrân.

Nu te lăsa tras într-o afacere frauduloasă

Și nu dori ca să te implici în ea.

………………………………………………………

Nu te implica într-o ceartă cu un om arțăgos,

Nici nu-l incita cu cuvintele tale.

Poartă-te cu înțelepciune în fața oponentului tău.

Un om cu adevărat cumpătat stă de-o parte;

El este ca un pom sădit într-un câmp,

Dar el înflorește și își dublează rodul

Și stă drept în fața proprietarului.

Fructele lui sunt dulci, iar umbra lui este plăcută.

Nu fi lacom după un petec de pământ,

Nici nu muta hotarele văduvei.

Mai bună este cantitatea de rod pe care ți-o dă Dumnezeu,

Decât de cinici mii de ori pe atât, dar obținut prin înșelăciune.

Mai bună este deci, sărăcia în mâna lui Dumnezeu,

Decât bogățiile din hambare.

Mai bine este să mănânci numai pâine,

Când mintea ți-este plină de pace,

Decât bogății cu anxietate.

Aceste rânduri din urmă ne amintesc de un proverb al lui Solomon: Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste, decât un bou îngrăşat şi ură (Prov. 15:17).

 Înțelepciunea lui Ahiqar (sec. VIII î. Hr.) a fost tradusă în aproape toate limbile Orientului antic. Ahiqar a fost sfetnicul de taină al regelui Asiriei, Senaherib și Asarhaddon păstrătorul de încredere al peceților acestora. El n-a avut copii și l-a înfiat pe fiul sorei lui, Nadin. Îl pune să învețe și îl aduce înaintea regelui și îi cere să-l pună urmașul lui, ca sfetnic de taină. Ajuns la curte, el uneltește împotriva unchiului său, care este osândit la moarte. Dregătorul care trebuia să-l ucidă pe Ahiqar, știind că acesta este nevinovat, ucide în locul lui un rob nelegiuit. Dar Nadin nu avea nici pe departe iscusința unchiului său, iar regele Asarhaddon regretă osândirea la moarte a lui Ahiqar. Dregătorul îi spune regelui că Ahiqar trăiește, iar Asarhaddon îl invită cu bucurie să-și reia slujba. Nadin este izgonit cu rușine. Întreaga povestire slujește pentru enunțarea unui număr considerabil de sfaturi, proverbe și maxime.[7]

Unul din autorii de maxime este și Pitagora din Samos (Grecia), care a trăit în secolul VI. î. Hr. El a fost matematician, filosof, și „om divin prin excelență” – așa cum era numit de contemporanii lui. Pasiunea lui de frunte era grija pentru suflet și pentru o înaltă moralitate.

 TEMELE ABORDATE CEL MAI ADESEA DE ÎNȚELEPȚII DIN ANTICHITATE

 Vom observa că subiectele abordate sunt de un interes general uman, valabile atunci, dar și acum. Vom încerca să le îmbogățim cu perspectiva biblică, ca accentul să cadă pe ceea ce Dumnezeu consideră că este important.

 Aparență și realitate

Faraonul Amenemhat I, care a trăit în urmă cu 4000 de ani, spunea așa: Inima ta să nu năzuiască la aparențe.Oamenii înțelepți din toate timpurile și-au dat seama că uneori poate exista o mare diferență între „a părea” și „a fi”, între aparență (fațadă) și realitatea nevăzută, care constituie esența omului. În Scriptură găsim strădania fariseilor de a se focaliza pe aparențe; ei căutau să facă o impresie bună. Ceea ce înseamnă a pune accentul pe ceea ce pare a fi real, pe ceea ce se vede din exterior. Unii din acei vânători de admirație sunau din trâmbiță atunci când făceau o milostenie pentru a-și atrage admiratorii. Făceau colecție de aprecieri. La ospețe sau evenimente se înghesuiau pe scaunele cele mai de vază, pentru a simți că fac parte din elita adulată. Dar Vestea Harului ne-a făcut să înțelegem că tot ce se vede (aparența) va trece, dar nevăzutul care se ascunde în dosul celor văzute, va rămâne în veac. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice (2 Cor. 4:18). Atunci când cortina trupului va cădea, vom rămâne doar cu conținutul inimii.

Monseniorul Vladimir Ghika, un creștin care a suferit mult pentru credința lui, spune că „Cel mai lesne ne înșelăm pe noi înșine. Suntem, vai!, mereu preocupaţi să ne compunem personajul mai degrabă decât să ne realizăm personalitatea, așa cum ne îndeamnă Dumnezeu spre desavârşirea noastră.” Iar Ptathhotep, vizir în Egiptul antic, care a trăit în urmă cu 4500 de ani spune următoarele: Împlinește-ți misiunea fără prefăcătorie! Cu alte cuvinte, nu pretinde că ești ceea ce, în inim ta știi că de fapt nu ești. Nu te afli pe o scenă ca să joci teatru, pentru a fi admirat de cei ce te privesc. Ești chiar în fața Creatorului!

Hristos Însuși a zis: Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri (Mt. 6:1).

Conținutul inimii rămâne de-a pururi

Vom observa că „adevărul” și „dreptatea”, aceste două virtuți îngemănate, sunt subliniate cu tărie de înțelepții din toate timpurile. Legile statelor din Antichitate (cum ar fi Codul lui Hammurabi 1750 î. Hr., sau Codul de Legi Hitit 1500 î. Hr.), dar și aforismele scrise în urmă cu mii de ani, sunt o dovadă clară a Ordinii morale înscrisă în inima  omului. Iată ce spune vizirul Ptahhotep:

Măreață e dreptatea, statornică e și minunată.

Dreptatea este nespus de strălucitoare. Perfecțiunea ei rămâne de-a pururea. Da, pentru că noi știm că ea vine chiar de la Dumnezeu, iar oamenii care sunt creați după chipul Lui.

Apără imparțialitatea dreptății! Când grăiești, nu lua partea nimănui! Ia seama la dreptate!

Întărește adevărul și dreptatea în copiii tai!

Respectă adevărul și nu trece peste el! Când sfârșitul omului sosește, doar dreptatea lui rămâne de-a pururi. Cu alte cuvinte, faptele vor merge mai departe decât trupul.

Aceeași idee o găsim și în Povestea țăranului bun de gură: Dreptatea este pentru întreaga veșnicie. Ea coboară în cetatea morților dimpreună cu acela care o împlinește. Ia seama la apropierea veșniciei! Sau, așa cum ziceau romanii (păgâni și ei): Memento mori! (Adă-ți aminte că vei muri!)

Același adevăr îl găsim și în Învățătură pentru faraonul Merikare scrisă în urmă cu aproximativ 4000 de ani: Omul rămâne după moartea sa singur și faptele sale vor fi așezate grămadă lângă el. Este un om nebun, fără de minte cel ce nu ia în seamă veșnicia… Din păcate, cine mai are timp să se gândească la veșnicie într-o lume atât de grăbită? Oare nu am putea vorbi de o inversare a valorilor? Nu ne dăm seama că suntem prinși în ghiarele aparențelor trecătoare, care ni se înfățișează într-un mod viclean a fi „realitate”, și nu privim spre destinul nostru veșnic – ultima, adevărata și strălucita realitate.

Iată și o inscripție de pe o stelă din mileniul III î. Hr.: Trainic monument peste mormântul omului sunt doar faptele lui bune. Nu te-ai fi gândit că în urmă cu 5000 de ani, s-a săpat în piatră un asemenea adevăr înalt: tot ce va rămâne măreț dintr-o viață sunt faptele bune – acestea vor constitui adevăratul „monument”. Cu alte cuvinte, podoaba mormântului nu este o sculptură sau o piramidă impunătoare, ci conținutul unei inimi generoase și drepte. Este vorba de caracterul frumos cu care se va fi îmbogățit și împodobit adevărata persoană care a locuit temporar într-un trup de lut.

Pitagora din Samos (sec. VI. î. Hr) a zis: Rânduiește-ți viața cu înțelepciune, așa încât să nu schimbi nimic, dacă după moarte, te vei fi întors din mormânt iarăși în leagăn. Cu alte cuvinte, să nu ai regrete prea târzii!

Despre mulțumire

Știm că mulțumirea este o mare comoară pentru cel ce o are. Ea aduce pace sufletului și sănătate trupului. Cel cu inima mulțumită are un ospăț necurmat – spune Înțeleptul Solomon (Prov. 15:15). Dar să vedem ce spun păgânii despre atitudinea de mulțumire?

Iată ce spune vizirul Ptahhotep (mileniul III î. Hr.): Nu întotdeauna se realizează râvnirile oamenilor. De aceea caută să viețuiești mulțumindu-te cu ce ai. Nu pofti cu aviditate la nimic din cele ce nu-ți aparțin. Aceste proverbe mă duc cu gândul la spusele lui Ioan Botezătorul: Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer (In. 3:27). Așadar, nu da din coate ca să obții ce nu-ți este pre-rânduit! Sau, am putea spune că este un nonsens să te uiți în curtea vecinului și să poftești ce are el, după cum ne învață și porunca împărătească din Tablele Legii.

Pitagora, din Samos (sec. VI î. Hr.), spune următoarele: Nu urma pilda omizii: nu primi să te târăşti la picioarele prinţului sau în faţa poporului pentru ca într-o zi să porţi aripi. Cu alte cuvinte, dacă nu ți s-au dat „aripi” (faimă, înălțare, bogăție, admirație, apreciere etc.), mulțumește-te să trăiești fără acestea.

Iar Ahiquar, asirianul (sec. VIII î. Hr.), care era în slujba regelui Sanherib, spune: Nu te plânge de ceea ce aparține ursitei tale și nu tânji după un huzur ce nu ți-a fost hărăzit. Dar Pitagora se situează la un nivel mai înalt de înțelegere a situației, căci el subliniază acțiunea benefică a suferinței, care înțelepțește: Tinere fără noroc, nu te plânge! Vitregiile sorții ajută necoapta tinerețe să ajungă înțeleaptă. Cu alte cuvinte, fii curajos, mergi înainte pentru că „vitregiile sorții” îți vor face bine. Este un îndemn frumos, și… totuși…, parcă este dat unui copil orfan care nu-L are pe Tatăl ceresc, prezent și aproape, cu ajutorul Căruia, acela ar putea străbate chiar și porțiunile întunecate din viață („Valea Plângerii”) cu încredere, căci le-ar străbate mână în mână cu Tatăl…

În vremea de har în care trăim, Scriptura ridică ștacheta la un nivel mult mai înalt și mai pretențios. Ni se poruncește, nu numai să nu ne plângem, ci să fim mulțumitori pentru toate lucrurile; pentru toate situațiile fericite și mai puțin fericite, cuprinzând chiar și încercările pe care Dumnezeu le îngăduie peste credincios. Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos (Ef. 5:20), căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi (1 Tes. 5:18b).

Atunci când creștinul mulțumește Domnului printre lacrimi, deși durerea este mare, aceasta i se va considera o „jertfă” de mulțumire, ce se va înălța din potirul de aur, ce se află în fața tronului lui Dumnezeu, ca o jertfă de bun miros.

Dacă nu poți mulțumi, cel puțin preschimbă-ți tânguirea în rugăciune, așa cum ne sfătuiește Monseniorul Vladimir Ghika: „Vai ţie, tânguire, care nu vrei să te transformi în rugăciune!” Tânguirea are în sine și o notă de autocompătimire pentru ceea ce mi se întâmplă în viață, dar rugăciunea binecuvântată îmi limpezește ochii ca să văd lucrurile din perspectiva Cerului.

Despre bogăție

Din Învățăturile Faraonului Amenemhat I, vom mai aminti câteva aforisme care exprimă adevăruri eterne, privitor la bogăție: Nu te trudi din greu pentru avuții, ca să cauți prisosul, atunci când nevoile tale sunt împlinite. Lumea se conduce după dictonul modern: Never enough! (Niciodată nu este destul!) Uităm că trupul ne este dat ca o haină temporară de înaltă calitate, dar adevărata persoană este ascunsă în el. Să ne focalizăm deci pe ceea ce poartă în sine valențe eterne, ca să le putem duce cu noi, Dincolo.

Autorul acestor învățături (Amenemhat I) își dă seama că iubirea de semeni este mai de preț decât bogăția: Mai bune sunt laudele aduse unui om ce iubește pe semenii săi decât bogăție în hambare. Cu alte cuvinte, „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare” (Prov. 22:1). De aceea, spune același autor: Nu îndrepta dorințele inimii tale spre bogăție. Nu pierde ziua întreagă cu munca și nu lucra mai mult decât se cuvine pentru gospodăria ta. Cu alte cuvinte, nu fi workaholic și nu fi lacom să aduni tot mai mult! Ia seama, nimeni nu-și poate lua avuția cu el! – ni se spune în Cântecul harpistului.

Scriptura ne învață exact la fel: Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta (Prov. 23:4). Să nu uităm că Autorul Suprem al acestor adevăruri este Dumnezeu Însuși, care le sădise în inimile tuturor oamenilor după cum arătam mai sus: Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur Stăpân [adică, Dumnezeu] (Ecl. 12:11).

Pacea sufletului face mai mult decât bogăția: Mai bună este pâinea mâncată cu inima fericită decât avuție cu mâhnire. Mai bună este pâinea goală, dacă inima îți este fericită, decât bogăția cu necazuri (Amenemhat I). În Cuvântul Sfânt citim așa: Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste, decât un bou îngrăşat şi ură (Prov. 15:17). De ce? Căci comoara lăuntrică a păcii face mai mult decât confortul și îndestularea trupului.

În Povestea țăranului bun de gură din literatura Egiptului antic ni se spune că: Se poate cădea rău și adânc din pricina lăcomiei de averi. Lăcomia ta de averi te va păgubi. Omul nesățios adesea nu-și nimerește ținta și singurul scop pe care îl ajunge este nereușita. Cu alte cuvinte,  nesătulul nu se satură. Ceea ce crezi că te va împlini, te va nenoroci. Vizirul Ptahhotep spune contemporanilor lui, dar și nouă, după aproape cinci milenii: Nu fi lacom de avuție la împărțeala averii unei rude moarte. Nu pofti cu aviditate la nimic din cele ce nu-ți aparțin.

Scriptura arată clar că cel care râvnește după bogății nedrepte este un nebun, pentru că există legi înscrise în însăși fibra Universului, care acționează într-un mod implacabil: Ca o potârniche care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa este cel ce agoniseşte bogăţii pe nedrept; trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale, şi la urmă nu este decât un nebun (Ier. 17:11). De aceea, Avutul să-ți fie pe măsura nevoilor! – spune Pitagora (sec. VI î. Hr.) Tot el mai zice: Rămâi sărman, dacă pentru a fi bogat trebuie să te înjosești și să-ți murdărești mâinile cu tină! Vai mie, dacă ținta vieții mele este în primul rând avuția și nu virtutea inimii. Deci caută și Fii bogat pe dinăuntru! (Pitagora)

Ahiquar, mare dregător pe vremea regelui Sanherib (sec. VIII î. Hr), spune și el: Nu te bucura de bogăție și nu-ți lăsa inima să rătăcească după ea. Orice om se bucură când nu duce lipsă de cele necesare traiului, dar când bucuria mea depinde de ceea ce posed, înseamnă că îmi zidesc casa vieții pe nisip. Când vor lovi valurile încercărilor și avuțiile se vor spulbera ca și când niciodată nu ar fi fost, prăbușirea casei va fi mare și tragică. Să nu uităm că bucuria Domnului este singura trainică, pentru că temelia ei este Stânca veacurilor. Bucuria Domnului va fi tăria voastră! (Neem. 8:10b)

Hristos Însuși ne spune că Viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui (Lc. 12:15). Cu alte cuvinte, calitatea vieții cuiva nu stă în posesiile aceluia.

Despre mândrie

Nu te mândri, ca nu cumva să fii umilit. Nu te făli cu știința ta și cere sfat și de la un neștiutor de carte și de la un învățat (Ptahhotep). De unde știau cei din vechime că înălțarea este urmată de rușine și umilire? Din experiență și din legea morală sădită în inimile lor, care le spunea că este normal ca cel ce se „umflă” pe sine să aibă parte de o „dezumflare” forțată. O atitudine arogantă care îi sfidează pe cei din jur își merită răsplata umilirii forțate.

Scriptura ne învață că mândria merge înaintea căderii și lucrurile cu care se fălesc oamenii constituie o urâciune înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc. 16:15). Trufia, mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu  (Prov. 8:13b) Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât ea nu va rămâne nepedepsită (Prov. 16:5). Îmi place felul în care Moseniorul Vladimir Ghika, care a trăit în prima jumătate a secolului XX, și care a trecut prin cuptorul închisorilor comuniste din pricina credinței, pune în cuvinte același adevăr:  „Vanitatea: o miopie care merge până la orbire.” Sau, tot el zice: „Orgoliul este splendoarea prostiei. Este o oglindă mult prea apropiată pentru a vedea și altceva decât pe noi înșine.” „Pierde-te din vedere pe tine – pentru a începe să-L întrezăresti pe Dumnezeu!”

Poartă-te totdeauna după cinul [poziția socială] și locul tău (Ptahhotep). Este bine să ne cunoaștem locul și rolul care ne-au fost pre-rânduite și să nu încercăm să ne dăm ceea ce nu suntem de fapt – o fățărnicie spre care ne-ar împinge mândria.

Despre generozitate

Iubirea aproapelui este foarte importantă pentru inima lui Dumnezeu. În cea dintâi și cea mai mare poruncă împărătească din Tablele Legii, ea este pusă chiar alături de iubirea de Dumnezeu. Constantin Daniel, care a studiat și a scris multe cărți despre istoria și literatura Antichității, spune: „Ceea ce frapează mult în unele maxime este omenia și calda solidaritate umană ce se reflectă în chip uimitor în ele.”[8]

Vizirul Ptahhotep, din Egiptul antic, spune fiului său: Fii darnic atâta vreme cât trăiești! Tot ce ai scos din hambare nu băga iarăși înapoi. Bunurile unui om trebuie să aparțină și altuia când este în nevoie. Sau: Tu să nu ceri cele datorate ție [de la un om sărac] fără de copii [de două ori sărac, căci nu are nici forță de muncă]. Și nu îți bate joc de el, lăudându-te cu feciorii tăi!

Înțelepciunea lui Ani cuprinde sfaturi de viață scrise pentru fiul său, acum 3500 de ani. Printre altele, Ani îi spune: Nu mânca pâine când aproapele suferă de foame și dacă nu-i întinzi mâna să-i dai pâine. Sau, în Povestea Țăranului bun de gură, autorul zice: Dacă aduci ceva de mâncare cu tine, dă-i și aproapelui tău.

Într-un mod paradoxal, cel ce dă, primește, căci Dumnezeu îl binecuvântează pe dătătorul milostivnic. Așa citim și în Papirusul Insinger (sec. II d. Hr.): Avuția se adună la cel ce împarte hrană celor sărmani. Cum adică? Explicația acestui paradox o găsim în Scriptură: …căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu (2 Cor. 9:7).

Iată ce spune Pitagora despre facerea de bine: Nu aștepta nepăsător în pragul casei prilejul să faci binele; caută să îi ieși în cale. Dar, atenție! Când faci un bine, fii aidoma rădăcinilor copacului. Acestea se ascund cu modestie sub pământ, lăsând să le fie bănuită existența doar prin seva binefăcătoare pe care o trimit în toată tulpina și în ramuri. Frunzele strălucind de verdeață s-ar usca repede, fără ajutorul rădăcinilor hrănitoare care nu se văd. Cu alte cuvinte, binefăcătorul trebuie să fie „invizibil”. Să nu știe deci stânga ta ce face dreapta.

Una din poruncile de frunte ale Scripturii ne învață să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, iar din pilda samariteanului milostiv spusă de Hristos Însuși, reiese că a-l ajuta pe cel nenorocit este mai de preț înaintea lui Dumnezeu, decât preoția fără fapte. Căci levitul și preotul au trecut pe lângă bietul om însângerat și tâlhărit, și au mers mai departe, ca „să nu se spurce”. Pe deasupra, cel căzut era doar… un samaritean disprețuit…

În ziua cea mare a Judecății de Apoi, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mt. 25:34-40).

Ajutorarea celor dezavantajați

Există multă suferință în jurul nostru și Dumnezeu ne cere empatie, milă, împreună-simțire cu cei îndurerați din jur. De aceea, Cât de mare ți-ar fi necazul, păstrează o lacrimă și pentru necazul altuia (Pitagora). În Povestea țăranului bun de gură ni se spune:  Mila a trecut pe lângă tine, cât este de plâns omul sărman care e nimicit de tine! Nu lipsi pe un om sărac de avutul său [căci avutul său] este viața lui. Mila, nu inteligența, te face pe deplin uman. În Învățături pentru regele Merikare acesta este sfătuit de tatăl său să aibă o inimă milostivă: Consolează pe cel ce plânge, nu chinui nicio văduvă, nu îndepărta pe niciun om de la averea tatălui său.

În Vechiul Testament, văduvele, orfanii și străinii alcătuiau un segment privilegiat și Dumnezeu Îsuși se numește pe Sine Apărător al acestora: Nu muta hotarul văduvei şi nu intra în ogorul orfanilor, căci răzbunătorul lor este puternic: El le va apăra pricina împotriva ta (Prov. 23:10-11). Dumnezeu amintește în repetate rânduri poporului Său să nu-i uite și să nu-i nedreptățească pe cei apăsați de soartă.

Pitagora, care a trăit cu aproape 600 de ani înainte de Hristos, spune: Hotarele unui câmp să-ți fie la fel de sacre ca niște altare!

În Învățăturile Faraonului Amenemhat, citim următoarele: Ia seama ca nu cumva să nedreptățești pe omul slab. Nu băga în seamă doar pe acela care este înveșmântat în alb [adică pe cel bogat],  și nu-ți întoarce fața de la acela ce este jerpelit și zdrențăros. Cel „zdrențăros” poartă în sine un suflet nemuritor, ca toți ceilalți.

Aceeași idee străbate tot ce a rămas în scris, nu numai la egipteni, ci și în celelalte culturi antice. În contextul Antichității, ideea monarhiei de drept divin nu este nouă. „Nu e nouă nici ideea că îndatorirea regelui este să iubească adevărul și dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor și să-l protejeze pe cel slab și asuprit. Aceste prescripții, asupra cărora Codul lui Hammurabi (1750 î. Hr.) insista în mod deosebit, se găsesc formulate și în doctrina regalității Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sunt exprimate cu atâta claritate și într-un mod atât de stăruitor ca în declarațiile regilor persani.”  Împăratul Persiei, Darius I (sec. VI î. Hr.), spune următoarele: „Eu am iubit dreptatea și am urât minciuna; am vrut să nu se facă nicio nedreptate văduvei și orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos, dar pe cel care a muncit cinstit l-am răsplătit.”[9]  „Persanii – spune Ovidiu Drâmba – erau cunoscuți ca oameni blajini, generoși, ospitalieri, politicoși, chiar ceremonioși. … Dacă tatăl murea, dar încă avea copii mici, copiii erau plasați sub tutela văduvei. Dacă defunctul nu a lăsat nicio avere, preoții se îngrijeau de funeralii și de soarta orfanilor.”[10]

Vai de cel care înșală pe un om mai slab la minte, folosindu-se de lipsa lui de prevedere sau lipsa lui de apărare! Așa citim și în Papirusul Insinger: Acela care aruncă pe un om slab în sărăcie va fi învinuit. Și, atenție! Nu mări durerea celui dezavantajat! Nu ademeni câinele celui orb – spune Pitagora. Orbul are nevoie de o călăuză în lipsa luminii ochilor. Trebuie să fim atenți la nevoile, suferințele celor din jur, simțind împreună cu ei. Nu râde de un orb, nu vătăma pe un șchiop… (Amenemope).

Într-un sat din Ardeal, un om a prins-o pe o fată handicapată și a legat-o cu un picior de șură, apoi, a necinstit-o. Peste ani de zile, omul a fost internat în spital și i s-a tăiat un picior. Oamenii din sat au remarcat faptul că acelui om i s-a tăiat exact același picior (nu mai rețin exact – stângul sau dreptul) de care el o legase pe fata aceea de șură!” Românii au o vorbă: „Dumnezeu nu rămâne dator nimănui !”

Despre cinste

În Povestea țăranului bun de gură se povestește cum un țăran a fost jefuit de către un înalt demnitar egiptean. Autorul vorbește deschis despre dregătorii faraonului pe care-i numește „tâlhari, hoți, furi”. Este vorba de „cel ce se îmbogățește prin minciună”, izgonind dreptatea din locul ei. Parcă ne sună cunoscut…

 „Nu e oare un lucru rău o cumpănă care se apleacă, un fir cu plumb care se abate, un om drept și cinstit care s-a făcut tâlhar? Iată dreptatea izgonită din locul ei, se târăște sub tine. Marii dregători săvârșesc răul; dreptatea se apleacă într-o parte; judecătorii fură. Cel ce trebuie să ne facă să răsuflăm ne face să gâfâim. Cel ce trebuie să facă împărțire dreaptă este un hoț. Cel ce ar trebui să izgonească nevoia e același care poruncește să fie zămislite nevoi, până într-atât încât cetatea este cufundată în nevoi. Cel ce trebuie să osândească răul săvârșește el însuși nedreptăți.”

„Nu spune minciuni, căci ești un om de seamă. Nu fi ușuratic, căci ești un om cu greutate. Nu spune minciuni, căci tu ești cântarul. Nu lua mită când lucrezi împotriva celui ce ia mită. Limba ta este acul cântarului, inima ta este greutatea, cele două buze ale tale sunt brațele lui. Dacă tu îți acoperi fața înaintea celui obraznic, cine se va împotrivi oare, mârșăviei sale?”

„Nu fi tiranic atunci când ești puternic, astfel ca într-o zi nenorocirea să nu te atingă și pe tine.” [11]

Anumite fragmente din citatele de mai sus, parcă s-ar potrivi și în ziarele noastre de azi…

În Vechiul Testament Dumnezeu poruncește poporului Său să nu aibă două feluri de greutăți: „Să n-ai în casă două feluri de efe, una mare şi alta mică” (Deut. 25:14). „Două feluri de greutăţi şi două feluri de măsuri sunt o scârbă înaintea Domnului” (Prov. 20:10).

Dar corupția este veche ca omenirea. Oamenii din cele mai vechi timpuri au avut aceleași ispite, dorințe, patimi și păcate: să înșele, să modifice greutățile cântarului pentru a câștiga, căci „momentul” a fost mai important pentru cei răi decât eternitatea; cele văzute au fost mai importante decât nevăzutul. Cum să dai pasărea din mână pe cea de pe gard? Așa citim și în următoarele versete biblice: Pot socoti Eu curat pe cel ce are o cumpănă nedreaptă şi greutăţi strâmbe în sac? Mai sunt în casa celui rău comori nelegiuite şi blestemata efă mică? (Mica 6:10-11)

Efraim este un negustor care are în mână o cumpănă mincinoasă. Îi place să înşele. Şi Efraim zice: „Cu adevărat, m-am îmbogăţit, am făcut avere; şi în toată munca mea nu mi s-ar putea găsi nicio nelegiuire care să fie un păcat” (Os. 12:7-8). Nelegiuitul se autofelicită pentru „istețimea” lui diabolică.

Mâinile lor sunt îndreptate să facă rău: cârmuitorul cere daruri, judecătorul cere plată, cel mare îşi arată pe faţă ce doreşte cu lăcomie, şi astfel merg mână-n mână (Mica 7:3).

Au existat însă și înțelepți care au ascultat de îndemnurile conștiinței și de Legea de aur așezată în inimile lor, iar proverbele acestora erau ca niște trâmbițe care voiau să-i întoarcă pe oameni pe calea cea dreaptă a corectitudinii.

Despre vorbire

Este interesant faptul că sfatul de a ne controla vorbirea, revine într-un mod insistent în aforismele din toate timpurile. Să nu ne destăinuim gândurile în fața oricui, care poate nu le înțelege sau le răstălmăcește. Nu-ți goli starea sufletului tău dinaintea oricui. Și prin aceasta nu-ți pricinui o pagubă ție însuți (Amenemhat 1991-1962 î. Hr.). Sau, în Înțelepciunea lui Ani, scrisă fiului său Kem-hotep, acum 3500 de ani, citim așa: Dacă vorbești, nu slobozi un cuvânt nelalocul lui din gura ta. Nu grăi cele ce ai în inimă oricui. Omul cade și piere din pricina limbii sale.

Vizirul Ptahhotep spune că Este de mare cinste omul care știe să tacă. Păzește-te să nu desfaci un nod (care închide cele din tine).

Asirianul Ahiqar (sec. VIII î. Hr.), îl sfătuiește tot așa pe fiul său adoptiv, în Cuvântările lui Ahiqar:

Vasul întreg ascunde un cuvânt la sânul lui, dar vasul spart îl lasă să iasă afară. Stăpânește-ți gura, păzește-ți vorbirea, căci vorba ta e ca o pasăre; cine-i dă drumul n-o mai prinde. Ascunde tainele inimii tale; apoi rostește cuvântul potrivit; un om iscusit la vorbă e mai puternic decât unul iscusit în război.

Desigur, a fi „iscusit la vorbă” îl vom înțelege în sensul chibzuinței și al înțelepciunii de a-ți alege bine cuvintele și nu în sensul înțeles de sofiștii greci care credeau că folosind cuvinte iscusite (elocința, oratoria) pot dovedi ori ce vor, chiar și ceea ce nu este adevărat.

Nu te însoți cu omul ce trăncănește. (Amenemhat) Cu alte cuvinte, nu te însoți cu cel care nu este stăpân pe propria sa gură. Tot ce-i vei spune va auzi tot cartierul.

Românii au o vorbă: „Tăcerea e de aur” sau: „Dacă tăceai filosof rămâneai”. Această idee o găsim și în maximele scrise acum câteva mii de ani:

Nu vorbi mult, Nu fi un om flecar (Înțelepciunea lui Ani). Nu-ți deschide gura, păzește-ți buzele (Ahiqar). Nu deschide gura dacă nu ai de spus ceva desăvârșit sau folositor (Pitagora).

Românii spun că „Vorba multă, sărăcia [intelectuală a] omului.” Anticii spuneau același lucru: Cine rostește multe vorbe nu are prea multe de spus (Pitagora).

Scriptura ne mai învață și că în vorba multă se strecoară, volens, nolens păcatul: „Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit” (Prov. 10:19).

Cuvintele – oglinda sufletului

În Povestea țăranului bun de gură, citim că Limba oamenilor este cumpăna de cântărire a lor, căci cântarul descoperă lipsurile, în sensul că omul, calitatea acestuia, se cunoaște după vorbă, căci, „Din prisosul inimii vorbește gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” Mt. 12:34-35). Sau: „Cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?” (Mt. 12:34) Gura celor răi spune răutăţi  (Prov. 10: 32b). Cu alte cuvinte, conținutul inimii se reflectă mai devreme sau mai târziu, în vorbire.

Înțelepții din Antichitate puneau mare accent pe calitatea cuvintelor rostite: Ferește-ți limba de cuvinte de ocară și vei fi îndrăgit de toți – spune faraonul Amenemhat.  Nu vorbi nimic josnic, ci numai de bine (Ahiqar). „Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute” (Prov. 10: 32a). Dacă vorbești, nu slobozi un cuvânt nelalocul lui din gura ta. Când cuvintele tale sunt aducătoare de liniște pentru inimă, atunci inima intelocutorului tinde să le primească (Înțelepciunea lui Ani). Nu adu mărturie cu cuvinte mincinoase (Amenemhat). Domnul urăște „martorul mincinos care spune minciuni şi cel ce stârneşte certuri între fraţi.” (Prov. 6:19). De altfel, în Povestea țăranului bun de gură ni se spune că minciuna nu se orientează bine: Dacă minciuna pornește la drum, se rătăcește.  Românii spun că „Minciuna are picioare scurte.” Nicio minciună nu ajunge să îmbătrânească (Sofocle), căci i se retează capul atunci când este dată de gol. Deci, atenție pentru martorii mincinoși!

Scriptura subliniază faptul că rodul buzelor celui neprihănit este viață, înțelepciune, lumină. Neprihănirea este o lumină care luminează mintea înţelepţind-o, și astfel ea vede lucrurile drept și deci, vorbeşte drept. Dacă cugetul este fără de păcat, luarea-aminte se adaugă lui (Papirusul Insinger). Pentru că acea lumină lăuntrică (Mt. 6:23) nu a fost umbrită de ceața păcatului.

Vizirul Ptahhotep ne spune că  vorbele înțelepte nu constituie un atu al celor bogați sau sus-puși; ele pot fi găsite și în cele mai modeste colibe, pentru că înțelepciunea își are izvorul în inimă, nu în studiile cuiva și nici măcar în inteligența aceluia. (Înțelepciunea este cu totul altceva decât inteligența.) O vorbă înțeleaptă este mai ascunsă decât piatra verde de smarald, dar o poți afla și la sclava care macină învârtind piatra de moară.

Oamenii înțelepți știau, simțeau, intuiau că felul în care gândește cineva este foarte important. Sfințenia gândului, precede sfințenia vorbei și a faptei, căci totul purcede din lumea gândurilor care își are izvorul în forul lăuntric al omului: inima. Să socotești cuvântul lucrul cel mai sacru după gândire (Pitagora).

Tot Pitagora, care a fost numit de contemporanii și urmașii lui „om divin” – homo religiosus – spune să nu răspândim Răul. Nu răspândiți vestea unei fapte rele! Faceți în așa fel încât să-i dispară cât mai curând și cele mai mici urme! Lăsați răul să moară! „Cine răspândeşte bârfelile este un nebun” (Prov. 10: 18b). Există oameni care își găsesc plăcerea în a răspândi ocara despre anumiți oameni, pe toate meridianele. Oare, nu devin aceia „predicatori” ai Celui Rău, împrăștiindu-i marfa? Oare, n-ar trebui să fim noi propovăduitorii minunilor lui Dumnezeu? Împăratul David spune: „Vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta, şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare” (Ps. 40:10). Cu alte cuvinte, trebuie să trâmbițăm veștile care zidesc, care ridică, aduc viață și mângâiere pentru cei aflați în durere, păcat și necaz.

Suntem de-a dreptul impresionați de puterea ce sălășluiește în cuvintele rostite, fie pentru ridicare, îmbărbătare, încurajare, fie pentru moarte:

  • „Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul” (Prov, 15:4).
  • „Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă” (Prov. 10:11a)
  • „Limba celui neprihănit este argint ales” (Prov. 10:20a)
  • „Pe buzele omului priceput se află înţelepciunea” (Prov. 10:13a).
  • „Buzele celui neprihănit înviorează pe mulţi oameni” (Prov. 10: 20a).
  • „Gura celui neprihănit scoate înţelepciune” (Prov. 10: 31a).
  • Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (Prov. 25:11).
  •                                                                                                                                                                                                                                              Despre iertare

Iertarea nu „scuză”, ci suspendă greșeala (C. S. Lewis).[12]

 Pentru noi, creștinii, iertarea aproapelui este esențială. Dacă nu-l iert pe cel de lângă mine, nici mie nu mi se vor ierta păcatele. Și cine ar putea spune că este desăvârșit? „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu ca de oxigen, pentru că toți suntem greșelnici.

Errare humanum est (a greși este omenește), spunea Seneca, dar –, am adăuga noi –: a ierta este dumnezeiește. Oamenii din toate timpurile au practicat iertarea. În Povestea țăranului bun de gură ni se spune că Iertarea sporește prietenia. Sau, Pitagora zice: Scrie greșelile prietenului tău pe nisip. Desigur, atunci când este vorba de prieteni, înțelegem că iertarea este soluția ideală, pentru ca prietenia să continue. Toți avem minusurile noastre, deci vom trece cu vederea „paiul” din ochiul prietenului, mai ales, dacă suntem conștienți de „bârna” din ochiul nostru, știută numai de noi. Părinții trebuie să-și ierte copiii. Soții, rudele prietenii trebuie să se ierte între ei. Cel iertat învață să ierte și să se ierte. Dar când este vorba de cel care ne-a făcut un rău într-un mod intenționat, premeditat…?

Păgânii călăuziți de Legea morală naturală din sufletul lor, dar și de experiența acumulată, și-au dat seama că a ierta constituie un privilegiu pentru iertător, căci acesta se eliberează de resentimentele și amărăciunile, care i-ar măcina sănătatea. Deci iertarea este o eliberare. Apoi, oamenii și-au dat seama că a-l ierta pe aproapele înseamnă a te ridica la nivelul, la care răul pricinuit de el nu te mai atinge. Doi copii care se ceartă cer insistent pedepsirea celuilalt. Adultul, care se situează la un nivel mai înalt de înțelegere constituie factorul împăciuitor și-i ajută să se ierte unul pe altul.

Pitagora spune așa: Ia mâinile celui ce te-a lovit, strânge-le cu blândețe într-ale tale și spune-i: Frate al meu, te deplâng, căci toată mintea îți este în brațe! Sună frumos, dar ultima remarcă este menită să înțepe, sau să-l umilească, pe făptuitor, pe când autorul Papirusului Insinger, care datează din secolul II d. Hr., spune așa: E mai bine să binecuvântezi decât să faci vreun rău celui ce te-a necinstit cu ocări. Omul înțelept pe care oamenii îl dezbracă de veșminte, se îmbracă din nou, binecuvântând.

Ce gândire înaltă! Este adevărat că în al doilea secol după Hristos, creștinismul deja pătrunsese puternic în Egipt. Lumina lumii – Hristos – schimba gândirea oamenilor, înnobilând-o, ridicând-o deasupra Legii talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Tot autorul Papirusului Insinger a observat că există o categorie de oameni care nu pot ierta: Omul nelegiuit nu dorește să ierte pe cel care a păcătuit împotriva vreunui bun al său și ochiul său nu se satură de sânge într-o călcare a legii. Cred că în ultima afirmație, este vorba nu numai de un abuz de autoritate, ci chiar de cazul unui psihopat, care „stă rău cu mila”.

„Iertarea adevărată este producătoare de «înviere». E o specie a amnistiei: păcatul e anulat, totul poate fi luat de la început, nimic din tușa sumbră a devierii nu rămâne necurățat. Iertarea așază lumea și omul în starea lor originară. Iertarea, ca risipă a iubirii, rectifică efectele oricărei risipiri malefice. Cu risipa pe risipă călcând.”[13]  Ce frumos! De-a dreptul divin!

Hristos S-a arătat ca să ne învețe iertarea dumnezeiască, deorece, „printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Rom. 5:18). Este vorba de „Darul fără plată al lui Dumnezeu”, care  s-a concretizat într-o „hotărâre de iertare” (cf. Rom. 5:16). Și nouă ni se cere să iertăm „din toată inima” pe fratele nostru (cf. Mt. 18:35), dacă vrem să avem parte de iertare.

Scriptura ridică iertarea și iubirea aproapelui la un nivel dumnezeiesc, căci iubirea se extinde de acum și asupra vrăjmașului (a omului rău). Cu alte cuvinte, ni se cere nu numai să-i iertăm pe cei ce ne fac rău chiar într-un mod intenționat, ci să-i iubim și să răsplătim răul cu bine (cf. Mt. 5:39-47). Ce atitudine nobilă, dumnezeiască chiar, căci ea merge împotriva logicii, dar ne face asemănători Domnului nostru.

Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit!  (Mt. 5:48)

Despre focalizare

Oamenii înțelepți din toate timpurile și-au dat seama de importanța focalizării, pe ceea ce este important. Împrăștierea într-o mulțime de activități este echivalentă cu superficialitatea, pe când focalizarea aduce după sine putere, înțelepciune, eficiență. Nici o apă curgătoare nu ar putea să fie transformată în lumină dacă nu ar fi restrânsă, canalizată obligată să treacă prin anumite conducte sau pe un anumit făgaș. Astfel Pitagora, filosof, matematician, un căutător pasionat de înțelepciune și integritate morală, spune următoarele: Alege-ți ca țintă desăvârșirea, fără să te măgulești cu gândul că ai atins-o. Nu-ți lăsa închipuirea să hoinărească printre lucruri mărunte și fără valoare. Nu te plăsmui după chipul muștii, care atinge totul. Câte puțin din tot este principiul omului vulgar, care nu va ajunge niciodată nimic. Scriptura spune: „Au mers după nimicuri, şi au ajuns ei înşişi de nimic” (Ier. 2:5), ușurei, ca pleava pe care o spulberă vântul. Să ai puține interese; omul nu s-a născut ca să aibă multe, iar înțeleptul nu are decât unul. Aici, Pitagora se referă la grija pentru suflet. Fii cumpătat! Nu face din trup mormântul sufletului!

Scriptura ne învață să fim focalizați, ceea ce nu este ușor în zilele noastre, când există sute de voci care ne cheamă: emisiuni, programe, călătorii, job-uri în străinătate, târguri cu expoziții, mall-uri unde ni se oferă activități și mese gustoase, la un preț rezonabil etc.

Pe de altă parte, fărădelegea se înmulțește, se diversifică, intră în legalitate, valorile morale se relativizează, reperele absolute dispar, iar în acest „haos” moral omul este debusolat: „Oare, ce să mai cred?” Scriptura spune că în contextul în care „mersul lumii acesteia” năvălește peste noi ca un fluviu turbat, „dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit” (Mt. 24:12-13).

De aceea, Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evr. 12:2).

Trebuie să ne restrângem activitățile și să rămânem focalizați, ca să nu ne ducă curentul veacului acestuia spre „nicăieri”. Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji (1 Cor 9:25).

 Despre caracter

Din cele mai vechi timpuri, oamenii și-au dat seama că adevărata comoară a omului este carcaterul – conținutul inimii –, care se reflectă în atitudinile, vorbirea și în felul în care cineva relaționează cu cei din jur.

Vizirul Ptahhotep spunea că Firea blândă și bună a unui om ales îi este de mare folos. O fire blândă va lăsa o amintire fericită în lume. Cel blând se retrage din competiția afirmării de sine; nu ține neapărat să-și demonstreze dreptatea și găsește „odihnă”, adică pace și liniște lăuntrică – comori ce nu pot fi cumpărate pe bani. Aceste adevăruri ne amintesc de cuvintele Domnului Isus: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă [pace lăuntrică] pentru sufletele voastre (Mt. 11:29). Sau: Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! (Iacov 3:13)

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea Lui” (Prov. 19:22). Interesant! Farmecul, frumusețea adevărată a unui om constă în bunătate, nu în inteligență, înfățișare sau posesiuni materiale. Te simți foarte confortabil în compania unui om bun, deorece bunătatea adăpostește, ocrotește, înțelege, acceptă, iartă etc.

Inima este centrul de comandă al ființei umane, unde se află lumina discernământului, sentimentele, dorințele, pasiunile pentru Bine sau pentru Rău și țelurile îndrăgite care ne mână într-o anumită direcție. În ultimă instanță, conținutul adunat în inimă se cristalizează în ceea ce noi numim caracter. Cei din vechime știau prea bine acest lucru.

Cel ce știe să-și stăpânească inima, posedă o împlinire a tuturor învățăturilor (Papirusul Insinger). Inima unui om este viața sa, prosperitatea și sănătatea sa (Ptahhotep). O inimă bună este sănătate pentru trup și relații, iar în ultimă instanță, o viață împlinită.

Un om de omenie și cu inimă bună e ca o cetate tare în mijlocul căreia se află (Ahiqar). Bunătatea este ca o temelie tare, o garanție, prin faptul că ea este urmată într-un mod axiomatic de anumite consecințe benefice, pentru trup și pentru suflet. Chiar și românii au o vorbă: Fiecare doarme așa cum își așterne.

Conținutul inimii se revarsă în afară. Poți cunoaște oamenii după roadele lor, pentru că acestea își au izvorul în inimă. De aceea, Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii (Prov. 4:23). Dumnezeu Însuși ne cere inima – esența ființei noastre: „Fiule, dă-mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele!” (Prov. 23:26).

Pitagora își îndemna ucenicii, dar și concetățenii la o viață cu sens, împodobită cu pietrele prețioase ale unui caracter frumos: Fii bogat pe dinăuntru! Viața să-ți fie asemenea unui poem epic, construit cu înțelepciune și scris în cuvinte neprihănite. Fii cumpătat și neprihănit ca un atlet, iar ceea ce faci să fie prețuit și răsplătit, nu în arena olimpică, ci pe arena vieții. Aici, creștinii ar adăuga faptul că există și oameni, care nu vor avea parte de o răsplată acum, pe „arena vieții”, în iureșul deșertăciunilor trecătoare. Au existat oameni „de care lumea nu era vrednică”, și care, „măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit” (Evr. 11:39). Dar Dincolo, la Dumnezeu, „vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3).

Să-ți placă mai mult o drahmă de bun-simț, decât un talant [14] de știință desăvârșită (Pitagora). Bunul simț ține de umanitate, pe când știința este rece și obiectivă. „Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește!” – spune Scriptura. Bunul simț presupune că voi ține cont de semenii mei, de nevoile lor; voi căuta să fiu decent, să nu-i poticnesc etc. Bunul simț știe ce este rușinea de oameni și frica de Dumnezeu, de aceea, ea constituie podoaba relațiilor interumane.

Mai bine să fii coada leului decât capul vulpii. Mai bine un om mai neînsemnat, dar de partea Binelui, decât capul răutăților, a vicleșugurilor – unul care este „specialist” în a-și înșela semenii.

Tot Pitagora ne mai spune: Nu te sprijini pe trestia vieții! Nu te încrede în numărul anilor, în tăria, sănătatea, bogăția sau poziția înaltă pe care le deții chiar acum. Se spune că „Pragul este cel mai înalt munte. Nu se știe dacă-ți va mai fi dat să-l treci la întoarcere.

Să îți placă mai mult cărările strâmte decât drumurile mari! Aici Pitagora vrea să spună că nu trebuie să ne lăsăm antrenați de părerea mulțimii, chiar dacă constituim o minoritate mai  „ciudată”. De altfel, Scriptura ne spune că Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea (Mt. 7:13). Adevărul nu stă în număr; (în numărul de oameni care l-ar susține).

Următorul aforism al lui Pitagora este de o deosebită gingășie. El îi aduna adeseori pe oameni în faptul serii și-i învăța arta relaționării în dragoste și bună înțelegere. Iată ce-i învăța el: Ia în gură petale de trandafiri atunci când ai de gând să-ți cerți nevasta, copiii sau prietenul! Cu alte cuvinte, fii blând și nu te lăsa cuprins de o mânie arzândă ce poate face răni adânci și poate afecta relația într-un mod ireversibil.

Singurul lucru pe care-l vom lua cu noi este caracterul – conținutul inimii. Un om care a trăit frumos se apropie de sfârșitul vieții fără mustrări de conștiință. Omul bun, săvârșind binele în zilele vieții sale, cugetă fără teamă la moarte (Papirusul Insinger).

 O cunoștință apropiată mi-a povestit că își ajuta un vecin de-al ei, foarte bătrân, fost profesor universitar, care se apropia vizibil de plecarea fără de întoarcere. Odată, omul acesta i-a mărturisit că se teme de momentul plecării, deoarece, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe când el era un adolescent necopt, a depus o mărturie mincinoasă împotriva unui om, care, din această cauză a fost executat

 „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!” ( Ps. 32:1) În ziua când vom trece Dincolo, totul va fi gol și descoperit. Unii se vor umple de teamă și rușine căutând să se ascundă chiar și de propriii lor ochi, văzând că vasul inimii lor conține prea puține lucruri de valoare, pierdute într-un ocean de nimicuri și de păcate nerezolvate.

După arătarea lui Hristos, care ne-a adus Lumina, vorbim nu numai despre o trăire în conformitate cu Legea morală naturală sădită în noi, ci și despre „nașterea din nou” și despre roada Duhului Sfânt, ce aparține unei dimensiuni superioare. Această roadă este adusă de Duhul dintr-o altă Împărăție și rodită în templul inimii omului înduhovnicit prin Jertfa lui Hristos.

Ce seamănă omul aceea va și secera

Anticii erau foarte conștienți de responsabilitatea morală pe care o au vizavi de faptele lor. Faptele bune aduc bucurie, împlinire, binecuvântare, iar faptele rele aduc pedeapsă. Dreapata judecată primește răsplătire. Niciodată răutatea nu ajunge la bun liman. Dacă întâlnești un om iubitor de gâlceavă, nu te mânia pe el când spune prostii, nu te ocupa de el, căci pedeapsa și-o va lua de la sine (Pathhotep).

Un mod necinstit de purtare nu poate să ajungă la liman, în vreme ce un om cinstit va acosta la țărm (Povestea țăranului bun de gură). Tu trebuie să iei seama la inima ta, săvârșește fapte bune și tot răul va fi departe de tine (Înțelepciunea lui Ani). Da, Voi face ca purtarea ta să cadă asupra capului tău, zice Domnul, Dumnezeu (Eze. 16:43b).

Aceeași frumusețe a Legii morale naturale o întrevedem și în imnul de mai jos înălțat unei divinități considerată a fi universală. El oglindește adevărul axiomatic țesut în însăși fibra Universului: „Ce seamănă omul aceea va și secera!”

Cel ce urzește viclenia, își va pierde temelia.

Pe judecătorul necinstit tu-l vei face să vadă închisoarea.

Pe primitorul de mită ce înșală justiția, tu-l vei face să sufere pedeapsa.

Cel care nu primește mita, dar intervine pentru cel slab

Este plăcut Divinității și va trăi mult.

Cel care dă bani cu dobândă mare, ce va folosi?

El se va dovedi un mincinos[15] pentru câștigul lui și atunci va pierde banii.

Cel care mânuiește fals cântarul

Cel care intenționat schimbă greutățile din piatră (și) micșorează [greutatea lor]

Acela se va dovedi un înșelător.

Cei care fac răul, sămânța lor nu va dura.

Rugăciune făcând parte din imnul de mai sus:

… Tu refaci dreptul celui ce a fost nedreptățit

…Tu asculți, rugăciunea, implorarea și adorarea

Umilința, îngenuncherea, recitarea rugilor și pocăința

…Amărâtul, slabul, apăsatul, săracul

Cu evlavie vin înaintea ta. [16]

Dumnezeu l-a hăruit pe fiecare muritor cu o lumină lăuntrică: „Legea de aur” și conștiința din sufletul aceluia. Scriptura spune: „Nu vă înșelați; Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul aceea va și secera” (Gal. 6:7). „Nu vă înșelați”, înseamnă: „nu vă amăgiți pe voi înșivă”, căci legea consecințelor acționează fără greș. Pe Dumnezeu nu-L poți înșela, chiar dacă, temporar, te înșeli pe tine însuți. Consecințele sunt legate într-un mod indestructibil de faptele omului, pe care le urmează în mod natural.

                 Paraschiva Pop

[1] Pitagora, Legile morale și politice, Ed. Antet, Oradea, 1996, p. 145 și p. 19.

[2] Cugetări grecești, Ed Albatros,  București, 1981, p. 83

[3] Maxime, sentințe și aforisme din Egiptul Antic, Ed Albatros, București, 1975, pp. XII și XIV.

[4] Ibidem, p. XII.

[5] Cf. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, Ed. Vestala, București, 2003, p. 191.

[6] Gândirea egipteană antică în texte, Ed. Științifică, București, 1974, p. 98.

[7] Cf. Constantin Daniel, Civilizația asiro-babiloniană, Ed. Sport-turism, București, 1981, p. 367.

[8] Maxime, sentințe și aforisme din Egiptul Antic…, 1975, p. XXII.

[9] Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 290-291.

[10] Ibidem, p. 298-299.

[11] Gândirea egipteană antică în texte…,  pp. 121-126.

[12] Citat din A. Pleșu, Parabolele lui Iisus, Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 270.

[13] A. Pleșu, op. cit., p. 270.

[14] Un talant cântărea aproximativ 34 de kilograme.

[15] În Codul lui Hammurabi, articolele 66-100 arată cum erau pedepsiți cei care pretindeau dobândă mare pentru ceea ce împrumutaseră celor mai săraci.

[16] Gândirea asiro-babiloniană în texte…, p. 205