MAREA DEOSEBIRE

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine.

Agar era o roabă egipteancă, fugită de la stăpâna ei Saara. S-a oprit in no man’s land lângă o fântână și a îneput să plângă. Un înger al Dumnezeului nostru viu o strigă pe nume și-i spune cu gingășie: „Domnul a auzit mâhnirea ta!” (Gen. 16:11). Îi vorbește despre copilul pe care-l poartă în pântece, despre viitorul acestuia și o îndeamnă să se întoarcă și să se supună sub mâna aspră a Saarei. Agar rămâne șocată: De unde-mi știe numele? Cum de m-a găsit aici în inima pustiului? De unde știe că sunt însărcinată? Cum de mi-a auzit plânsul? Dar, uimitor! Cum de m-a băgat în seamă, căci sunt doar o roabă păgână? De aceea, a pus numele acelui loc: „Fântâna Celui viu Care mă vede” (v. 14).

O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde!

Agar știa prea bine că zeii lor din Egipt, trebuiau ei înșiși „înviați” în fiecare dimineață, purificați și hrăniți. Ce mare deosebire – și-o fi zis ea – între ceea ce eu cunoșteam și această experiență muninată cu DUMNEZEUL CEL VIU!

Chiar așa: în Egiptul antic, „În fiecare dimineață, oficiantul, după ce tămâia spațiul din jurul Sfintei Sfintelor – capela încuiată unde era închis Zeul în timpul nopții – deschidea poarta acestui mare tabernacol, [și] saluta Zeul”, căruia urma să-i insufle viață și să-l îngrijească ca pe unul care depinde în întregime de ajutorul oamenilor. Dar Dumnezeul nostru VIU, în fiecare dimineață, Își înnoiește bunătățile față de noi. Ne trimite soarele, și ne reînnoiește puterile pentru a ne urma călătoria zilnică înspre Slăvita Sa Împărăție: Bunătăţile Domnului […] se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!(Plâng. 3:22-23).

Fiecare gest, pe care-l făcea preotul păgân, trebuia să fie însoțit de o formulă magică specifică gestului respectiv, pe care trebuia să o recite din memorie, cu voce tare. Exista una pentru a dezlega sfoara închizătorii tabernacolului; una pentru a rupe pecetea de argilă ce fusese pusă în ajun cu ocazia închiderii porților; una pentru a pune cheia în închizătoare, una pentru a trage zăvorul; una pentru a deschide poarta; una pentru a arunca o primă privire spre zeu și a se lăsa recunoscut de către el, una pentru a șterge statuia cu o bucată de țesătură; una pentru a șterge pomezile din ajun, ajutoare ale încărcăturii psihice care trebuia reînnoită; una pentru a spăla statuia zeului, una pentru a o unge din nou; una pentru a o îmbrăca; una pentru a o machia, și așa mai departe.[1]

Ce mare deosebire între un dumnezeu mort și Unul VIU! Dumnezeul meu nu are nevoie de somn, iar dimineața nu trebuie să mă gândesc cu îngrijorare: „Oare, ce formulă să rostesc, ca să mă recunoască?” El mă cercetează în permanență îndeaproape, căci sunt legată de El la nivel ontologic, ființial: În El avem viața mișcarea și ființa (Fapte 17:28). Îmi urmărește toate gesturile, cu interes și cu dragoste paternă. Am fost scris în palma Lui și nimeni nu mă va smulge din mâna Lui! (cf. In. 10:28)  Mai mult, am fost ascuns cu Hristos în Dumnezeu. Ce intimitate mai mare ne-am putea închipui decât aceasta? Pentru toți aceia care-I deschid ușa inimii, El are o gingașă propunere de prietenie și intimitate: „Voi intra la el și voi cina împreună cu el”.

Ce mare deosebire! Slavă Ție Dumnezeul nostru Cel viu, în vecii vecilor!

[1] Cf.  Jean Mallinger, Pitagora și misterele antichității, Ed. Herald, București, 2013, p. 69.

Paraschiva Pop