O PERSPECTIVĂ CREȘTINĂ ASUPRA SUFERINȚEI ȘI A MORȚII

That tangled mess that’s got you worried it’s just a dark cloud…and there’s a rainbow on the other side and a bright sky.

 Pentru omul societății postmoderne, lipsit de perspectiva lumii de apoi, suferința, în general, și suferința finală, în special, nu are nici o noimă; ea este inumană, înfricoșătoare, revoltătoare chiar: „Durerea reprezintă un scandal intolerabil!” (Lipovetsky). Ce contrast izbitor cu cuvintele duhovnicului Arsenie Papacioc, trecut prin creuzetul închisorilor comuniste: „Suferințele sunt mari daruri de la Dumnezeu. Asta nu trebuie neglijat. Toți trebuie să terminăm pe cruce.” Acest contrast rezultă tocmai din diferențele antinomice între cele două perspective: cea pământească și cea duhovnicească. „Nicio nenorocire nu înseamnă ceva pierdut. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credința-i  în picioare” (A. Papacioc).

Dacă omul își atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile și otrăvurile sale se preschimbă în miere. Dacă cineva înțelege tainele vieții duhovnicești și modul tainic în care lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primește cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoșirea sufletului său.[1]

Această măreață afirmație este valabilă numai pentru trăitorul în neprihănire, căci pentru cel ce se abate de la Dumnezeu, necazurile și suferința sunt consecințe naturale și necesare ale faptelor și umbletelor sale, ale alegerilor făcute după logica omului trupesc (cf. Gal. 6:7). „Dacă suntem păcătoși, să răbdăm necazurile ca unii care suntem vrednici de ele” (Filocalia).

Dar chiar și pentru cel mai păcătos, suferința poate fi un prilej de trezire și de căință care-l pot readuce în prezența harului dumnezeiesc. Nu orice suferință se convertește în slavă și în răsplată cerească. Și tâlharul cel rău a suferit ca și celălalt, dar nu i-a fost de folos. Dacă omul nu-și ridică ochii înspre Dumnezeu cu căință și acceptare, se alege doar cu frustrare și amărăciune (despre care se spune că este „sămânța iadului”), iar în ultimă instanță cu împietrire.

Suferința primește o aură anume, un sens și o semnificație numai pe o anumită lungime de undă, și anume, printr-o atitudine de împreună-lucrare cu Dumnezeu: „Doamne, ce vrei să lucrezi în mine prin această situație dureroasă? Oare Te-am supărat cu ceva? Vrei să cureți din mine urme de „rugină” și „balast” de care nici nu sunt conștient? Vrei să dai o strălucire omului meu lăuntric, înălțându-l cu încă o treaptă spre „statura plinătății lui Hristos”? Doamne, sunt deschis spre ceea ce ai de lucrat în ființa mea!  Atunci amărăciunea încercării ne curățește, ne înțelepțește, ne detașează de orizontală, îndreptându-ne tot mai mult privirea sufletului spre ceea ce este veșnic. „Fața spălată cu lacrimi strălucește de frumusețe neofilită” (Efrem Sirul).

Suferința poate produce mărgăritare de mare preț – adevărate perle spirituale – printr-o atitudine de acceptare și reverență în fața voinței divine. „Fără necaz [suferință] nu este înaintare în frica lui Dumnezeu” (Filocalia). Căci În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14:22). Așadar, suferința este cuptorul „coacerii”, al înțelepțirii, al pregătirii noastre pentru adevărata lume – cea de dincolo, dar și pentru lucrarea pe care o avem de făcut aici. Un misionar spunea că înainte ca Dumnezeu să te poată  folosi puternic, te zdrobește puternic – ceea ce putem vedea în viețile oamenilor mari ai lui Dumnezeu. Prin zdrobire, opacitatea trupescului se estompează și omul devine „permeabil” pentru cele de dincolo. Așadar, „Creștinismul nu oferă o soluție miraculoasă de salvare din suferință, ci o folosire miraculoasă a suferinței” (Simone Weil).

Suferința, necazul, frustrările, handicapul, țepușul, prea adesea au rolul unui gard protector. Acestea ne păzesc de mândrie și de alte capcane. Creștinul autentic care poartă în suflet sau în trup un țepuș amar este în general mai interiorizat, mai profund. El își pune probleme existențiale, căutând răspunsuri la marile întrebări; este mai detașat de lume și înțelege altfel mesajele Scripturii. Marele Apostol al lui Dumnezeu, Pavel, s-a rugat în trei rânduri să i se ia țepușul cel dureros și incomod (poate chiar rușinos) din trup, căci un sol al Satanei a fost pus ca să-l pălmuiască, pentru a nu se îngâmfa, din pricina mărețelor descoperiri duhovnicești de care a avut parte. (cf. 2 Cor. 12:7). (Domnul îl înhamă și pe Cel rău la carul Lui.) Dar Domnul i-a răspuns: Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită (2 Cor. 12:9). Harul este întotdeauna pe măsura greului. În slăbiciune și suferință opacitatea trupului se estompează prin zdrobire, iar omul devine mai transparent („permeabil”) pentru adevărurile și principiile lumii de dincolo.

Am cunoscut în tinerețe, o fată care s-a născut fără cerul gurii (palat). După Al Doilea Război Mondial, era o mare sărăcie și lipsuri de tot felul, iar o operație de care ea ar fi avut nevoie nu se putea face. Atunci când în sfârșit s-a făcut intervenția chirurgicală, a fost prea târziu, iar vorbirea nu s-a putut îndrepta foarte mult. În adolescență, ea mi-a mărturisit că se simțea foarte atrasă de cele lumești, dar că având acest handicap, Dumnezeu o smerea și o ținea lângă El. Dacă ar fi fost sănătoasă, ar fi luat-o pe alte cărări. Așa, a rămas în biserică, s-a căsătorit cu un băiat creștin și astfel și-a întemeiat o familie frumoasă. Concluzia vieții ei a fost ceea ce Iov a exprimat cu mii de ani în urmă: Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea (Is. 38:17).

„Dacă se întâmplă să ne îndrăgostim orbește de această lume, necazurile [suferința] vin să rupă nesănătoasa vrajă” (Ph. Yancey). Suferința smerește și te-nvață dependența de Dumnezeul cel Atotputernic. Omul aflat în suferință care are „ochii deschiși”, adică cel care vede cu ochii sufletului nevăzutul, se găsește într-o permanentă stare de har, bucurându-se în nădejdea slavei viitoare. Sau așa cum spune Monseniorul Vladimir Ghika: „Cel care se apropie de Dumnezeu, chiar și atunci când se află într-o adâncă durere, ramâne aproape de Bucuria cu care se identifică Dumnezeu”. Este unul dintre paradoxurile vieții creștine, neînțelese de omul carnal, căruia i se pare o „nebunie”, un non-sens, pentru că nu are nici o logică din perspectiva orizontalei. Dar bucuria ca roadă a Duhului Sfânt este o bucurie adâncă, liniștită pe care o putem gusta chiar și în Valea Plângerii.

Însuși Înaintemergătorul nostru – Hristos – a străbătut Valea Plângerii și Valea Umbrelor Morții, căci Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… (Is. 53:10a). Cum chiar și pe El? Cel Sfânt? Cel desăvârșit? Atitudinea Lui a fost ascultarea și acceptarea voinței divine, a planului întocmit de Dumnezeu în Sine Însuși, înainte de întemeierea lumii: Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta (In. 12:27). Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau? (In. 18:11)

Isus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, desăvârșit din veșnicii, a trecut prin focul suferinței pentru a se desăvârși în rolul de pământean și de Căpetenie a mântuirii pământenilor. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. (Evr. 2:10) Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice (Evr. 5:8-9).

În Hristos nu s-a găsit niciun păcat, pe când noi, pământenii, cu toții am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 3:23) Deci, Dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat? (Lc. 23:31) Nimeni nu are „scutire medicală”. Cum am putea să ne revoltăm sau să cârtim, în loc să prefacem Valea Plângerii într-un loc plin de izvoare, căci lacrimile se pot preschimba în perle duhovnicești de mare preț.

Ce mângâiere este să știm că De altă parte, [de partea nevăzută de ochii noștri] … toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său (Rom. 8:28).

Suferința finală

Viața este înfășurată într-un trup muritor. Iar această mare taină nu este ușor să o înțeleagă acei oameni care sunt numai „trupuri”, care nu vor să moară și nici măcar să audă de moarte. De aceea pentru unii ca aceștia, sfârșitul vieții lor este o îndoită moarte și o îndoită mâhnire.

Arsenie Papacioc

Asumarea destinului înseamnă acceptare: Doamne, dacă se poate să treacă acest pahar al suferinței de la mine, sau cel puțin pune în el un calmant de-al Tău, dar facă-se voia Ta! Și „Voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna dulce. Este și amară.” Dar oare, nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl să-l beau? – a întrebat Isus. Există pahare rânduite nouă pe care trebuie să le golim până la fund. Suferința finală și marea trecere în supraexistență este unul din acestea și poate cel mai mare, mai adânc și mai amar…

Prea adesea se întâmplă ca „oamenii care încearcă să termine treburile cele nesfârșite sfârșesc această viață cu nedesăvârșiri duhovnicești” (A. Papacioc). Ideal ar fi ca omul suferind să se angajeze în căință, chiar și în ultimul ceas. Pocăința tâlharului l-a băgat în rai. De aceea, patul neputinței și al gemetelor poate fi un prilej de curățire, cercetare de sine și apropiere de Dumnezeu „Moartea este prin ea însăși căință și ispășire; moartea îl purifică pe păcătos” [2] – o  ultimă dezlipire a rămășițelor de „balast” ale firii pământești – într-un cuvânt o binecuvântată pregătire pentru „casa” de dincolo.

Se spune că moartea pecetluiește viața. Moartea credincioșilor este o intrare triumfală într-o nouă dimensiune, în adevărata lor casă unde sunt așteptați cu drag: Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El (Ps. 116:15). El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (Ap. 21:4).

John Wyatt, un medic creștin, a avut un prieten apropiat, în plină carieră, care a fost răpus de un cancer rebel. Wyatt a fost alături de el, urmărindu-i evoluția până la sfârșit. Muribundul și-a reordonat prioritățile, și-a întrerupt cercetările și în ultima perioadă a vieții a influențat mai mulți oameni, prin scrisori, cuvântări și prin comportamentul lui, decât în toată viața lui. După această experiență, iată perspectiva lui Wyatt asupra morții: „Moartea are cu ea ocazia și oferta maturității interioare. Este vorba de o dezvoltare personală fără egal” – așa cum a văzut și în viața prietenului său. „Este de asemenea ocazia pentru vindecare lăuntrică, vindecare a relațiilor, ocazie pentru restaurările necesare ale relațiilor distruse de ani de neiartare, ură și amărăciune, ocazie pentru revigorarea legăturilor de familie slăbite și pentru reinterpretarea vieții ca întreg. A avea parte de o «moarte bună» înseamnă a accepta cu seninătate că mitul vieții ce poate fi controlat și dirijat trebuie revizuit, a recunoaște că este nevoie de o anume detașare, însoțită de o înțelegere adevărată a suferinței, care deschide pumnul ce ține cu încleștare și egoism eul fiecăruia. Moartea nu trebuie marginalizată și surghiunită; dacă o facem, s-ar putea să pierdem «oferta» unei aventuri cu adevărat unice. Nădejdea creștină transcende mormântul. Hristos a venit să schimbe toate apusurile noastre în răsărituri (Sf. Clement al Alexandriei).[3]

O cântare creștină sună în felul următor:

Chiar lutul acesta de s-ar destrăma,

Trecându-l prin moarte Tu-i dai strălucirea

Ce-n clipa-nvierii avea-vom cândva.

Suferințele care preced moartea constituie o ultimă șlefuire ce intensifică strălucirea și frumusețea omului lăuntric al credinciosului, care astfel este pregătit pentru fericita sa intrare în lumea Luminii necreate. Acel cuptor se dovedește a fi un timp potrivit pentru o adâncă cercetare de sine și pentru implorarea milei și a prezenței lui Dumnezeu: Îmi ridic ochii spre munți… De unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul care a făcut cerurile și părmântul (Ps. 121:1-2). „Când chemăm această milă şi o coborâm la noi pe scara rugăciunii neîntrerupte, să cerem Domnului să devină milă a iertării, milă a pocăinţei, milă a curăţirii şi a luminării ochilor noştri închişi şi orbi. Fără mila lui Dumnezeu nu suntem decât drumeţi disperaţi, coborând de la Ierusalim la Ierihon, fără samaritean, fără han… Suntem orbi care n-au cunoştinţă de venirea şi trecerea lui Isus, orbi care n-au învăţat să strige: «Isuse Fiul lui David, ai milă de mine!», chiar şi atunci când demonii şi oamenii îi mustră să tacă…” [4]

Iată ce scrie Flannery O’Connor, care a suferit de lupus și a murit la vârsta de treizeci și nouă de ani: „Boala înainte de moarte este un lucru foarte potrivit și mă gândesc că cei care nu o au pierd una din marile îndurări ale lui Dumnezeu.”[5]

Prin suferinţă („clătinare”) sunt îndepărtate lucrurile care nu sunt durabile, ca să rămână cele care „nu se clatină”. …Schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină (Evr. 12:27). Suferința finală este o ultimă confirmare a faptului că ploaia, șuvoaiele, vânturile năprasnice ale încercărilor ultime nu pot prăbuși casa vieții celui ce și-a zidit casa pe Stânca Veacurilor. Moartea este testul final al vieții. Moartea este ușa de intrare în adevărata viață. De aceea, Mai mult face […] ziua morții decât ziua nașterii (Ecl. 7:1).

Fără Hristos, moartea este oribilă – spunea  Pascal –, dar lângă El, ea este blândă, sfântă, aducând bucurie celui credincios. În ajunul morții sale, Pascal a fost vizitat de un preot de o înaltă cultură, care a stat de vorbă timp de o oră cu el. Ieșind din camerăi, îi spuse sorei lui: „Mângâiați-vă dacă Dumnezeu îl cheamă, nu aveți decât să aduceți laude harului ce i l-a dat. Moare cu simplitatea unui copil. […]. Aș vrea din tot sufletul meu să fiu în locul lui; nimic nu mi se pare mai frumos.” [6]

 „Desăvârșită desfătare în Dumnezeu e a socoti bucurie tristețea morții” – spun Părinții Bisericii.

 Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc. Omul dintâi este din pământ, pământesc; Omul al doilea este din cer. Cum este Cel ceresc [Hristos], aşa sunt şi cei cereşti. Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc [al lui Hristos] (1 Cor. 15:42-44; 47-49).

Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu (Iov 19:26-27). Și chiar dacă voi ajunge în comă, în inconștiență, în neputință și dependență totală de alții, voi vedea totuși în cele din urmă pe Dumnezeu și știu că-mi va fi binevoitor. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. (Maleahi 3:17). Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții (Ap. 2:10). „Eroii noștri au biruit, deși au fost răstigniți și li s-au tăiat capetele!” (A. Papacioc)

Hristos a frânt boldul morții. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? (1 Cor 15:55) Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua (Ap. 20:14).

[1] Paisie Aghioritul, Viața de familie, Ed. Evanghelismos, București,  2003, p. 215.

[2] Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului, Institutul European, Iași, 1993, p. 94.

[3] cf. J. Wyatt, Ființă contra ființă în era biotehnologiei, Ed Aura, Timișoara, 2006, p. 228-229.

[4] Ioanikios Kotsonis, Pagini filocalice Vol 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău, 2003, p. 42-43.

[5]  Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut, Ed. Noua Speranță, Timișoara, 2005, p. 326.

[6] Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Aion, Oradea, 2000, pp. 51-64.

Paraschiva Pop