O SCARĂ CĂTRE CER

 

scara_01

… Şi [Iacov] a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei şi zicea: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac.”  Gen. 28:12-13

 Această scară nu a apărut doar în visul lui Iacov, ci ea constituie o realitate permanentă a istoriei omenirii şi în acelaşi timp un simbol al eternelor pandante existenţiale, între care omul s-a zbătut dintotdeauna, dorind cu ardoare transcenderea pământescului înspre ceresc. Este vorba despre opoziţiile binare: pământ-cer sensibil-inteligibil, muritor-nemuritor, creatură-Creator, imanent-transcendent etc. Creştinul ar putea continua: păcat-neprihănire/sfinţenie, omul pământesc-Omul ceresc (1 Cor. 15:47-48) chenoză şi răstignire, pe de o parte, înviere glorioasă, pe de alta; vale copleşită de apăsarea demonilor şi lumina taborică a transfigurării etc.

Omul şi-a pus dintotdeauna aceste probleme existenţiale legate de esenţa sa, deoarece se percepea pe sine însuşi ca aflându-se între cele două dimensiuni: pământesc şi ceresc,  fapt pentru care Părinţii Bisericii l-au şi numit  „inel al creaţiei” – inel de legătură între cele sensibile şi cele inteligibile. În el sălăşluiesc cele de jos şi cele de sus, într-o permanentă tensiune şi luptă  (Rom. 7:14-24; Gal. 5:17).

Prin cele de jos (Revelaţia naturală/generală) omului i se arătau nedesluşit cele de sus spre care tindea inexplicabil pentru împlinire: De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” (Ps. 61:2).  Acest sentiment nedefinit, această tânjire spre înălţimile transcendente, ar putea fi denumit cel mai bine prin termenul eliadian: „les nostalgie des origines”, căci omul – creatura – a rămas legat de Creator, de Arhetip, legătură în virtutea căreia a încercat dintotdeauna să urce spre Dumnezeu în căutarea identităţii sale în Acela. Într-adevăr, „Sacrul nu este doar un stadiu în istoria omenirii, ci  un element în însăşi structura conştiinţei” (M. Eliade), sau:  „Spiritualitatea e conţinutul cel mai propriu al persoanei” (Stăniloae).

Taina originii sale i-o şoptea nedesluşit tocmai pecetea chipului săpat în el la Creaţie; Dumnezeu pusese în inima lui chiar şi gândul veşniciei… (Eclesiastul 3:11). Omul simţea că face parte oarecum din neamul lui Dumnezeu (Fapte 17:28b), căci: „Între Dumnezeu şi om există cea mai strânsă legătură de rubedenie” (Macarie). Fericită dependenţă de Ziditor, a celui zidit, singura cale prin care fiinţa se putea întregi, ajungând la deplina sa umanitate. Căci omul este o entitate creată, deci nu poate exista prin sine însuşi (autonomie). „El este un «eu» derivat şi contingent care în sine nu posedă nimic şi este dependent în fiecare clipă a existenţei sale de Cel care l-a creat după asemănarea Sa”[1]. În virtutea legăturii sale la nivel de esenţă cu Arhetipul, omul, acel homo religiosus, sfâşiat între năzuinţa înspre cele de Sus şi împiedicările în cele de jos, a căutat în toate vremurile să se apropie de Realitatea Fiinţială Supremă să O caute, cu o atitudine de reverenţă şi de profundă adoraţie, prin rugăciuni, ritualuri şi jertfe.

Oriunde şi oricând se adresa omul lui Dumnezeu, el simţea întotdeauna nevoia de a-I aduce ca dar şi jertfă din ce are el mai de preţ, din tot ce are el mai esenţial pentru viaţa lui. Din zilele lui Cain şi Abel, sângele jertfelor înroşea pământul şi fumul arderilor de tot se ridica neîncetat către cer. […] În adâncul ei ultim, religia nu este decât însetarea după Dumnezeu (s.n). […] Si oricât de mult s-ar întuneca şi învârtoşa conştiinţa religioasă [a omului], oricât de grosolan, utilitar şi păgâneşte înţelegea omul şi jertfa sa şi numele Aceluia Căruia o aducea, la baza jertfei rămânea neîntrerupt însetarea primordială şi de nepotolit a omului după Dumnezeu.[2]

Nu numai omul este legat ontologic de Creatorul său, ci şi cosmosul cu toate elementele sale componente. Atunci când Logosul/ Raţiunea le-a adus întru fiinţă la porunca lui Dumnezeu, tot ce a fost creat a rămas încărcat cu informaţie, organizare, inteligenţă şi mesaj ce poate fi exprimat chiar prin relaţii matematice; o structură logică, o mişcare ordonată la nivelul micro şi macrosistemelor, coplexitatea acestora cu toate intra şi interconexiunile dintre elementele  componente etc.[3]  –  (logoi) – suportul raţional al creaţiei, prin care Dumnezeu vorbeşte raţiunii umane. Prin aceste logoi sau logos-uri [4]  totul a rămas legat de Logos şi arată înspre Logos şi prin El, spre Creator, căci „Creaţia ne duce ca de mână la Dumnezeu”, spunea Hrisostom. Pecetea internă sau raţiunea internă impregnată în materie de Raţiunea creatoare (Maxim Mărturisitorul), nu este altceva decât „urma degetelor” lui Dumnezeu pe care o recunoaştem în creaţia Sa.

Centralitatea Raţiunii supreme este subliniată de Maxim astfel: “Raţiunile cele multe sunt una şi cea una sunt multe”.  Cu alte cuvinte, Raţiunea supremă care este una se oglindeşte într-o multitudine inifinită de lucruri create, aşa cum soarele se oglindeşte în miile de picături de rouă, fiecare picătură purtând oarecum în sine soarele. Ceea ce este creat rămâne legat de Logosul creator prin „firele” raţiunilor interne ale lucrurilor create,  care arată înspre Dumnezeu şi ne ajută să urcăm, pe calea raţiunii, înspre El.

Aşadar, raţionalitatea creaţiei  este dată cu scopul de a servi drept marcaj, indicator pe drumul care duce spre Creator. (Rom 1:19-20). De aceea, ştiinţa este văzută de creştini ca fiind o scară către cer, pe care urcând Îl întâlneşti pe Creator: „Adevărata cunoaştere […] devine scara pe care credinţa urcă din ce în ce mai sus” (John Stott).  Mai mult : „Ştiinţa poate fi şi ar trebui să fie o formă înaltă de închinare“ (Isaac Watts), deci comuniune de iubire, adoraţie…

Înţelepciunea care se revelează în ordinea lumii constituie baza unui dialog al fiinţei umane cu Dumnezeu – o scară…  „Logosul uman întâlneşte în natură un alt logos. Astfel, cunoaşterea naturii este una […] dia-logică, dialogală.”[5]  Cu alte cuvinte, pecetea internă a lucrurilor create este ca un „semn de exclamare” pus în faţa raţiunii omului, pentru a-l stârni pe acesta şi a-l atrage într-un dialog. Chiar şi ateii care au ales în mod deliberat să nu creadă în Dumnezeu, confruntaţi fiind cu acest „semn de exclamare”, recunosc că universul şi locul omului în univers depăşesc şi vor depăşi înţelegerea umană.[6]

Dincolo de această inteligenţă internă a materiei şi dincolo de materie, mai există în univers un vag şi incomprehensibil Ceva… Ceva cu totul altul, altfel (ganz anderes), acel Mysterium Tremendum (Rudolf Otto), care înconjoară şi învăluie Universul. El nu poate fi perceput raţional, ci numai în adâncul spiritului omenesc – un simţ al prezenţei fără nume, nedepistată în laboratoarele ştiinţei care „curge ca argintul viu prin venele creaţiei” (Tozer) – este vorba de imanenţa lui Dumnezeu în creaţia Sa, deşi El rămâne transcendent creaţiei Sale. De aceea, lumea în întregul ei tinde să fie o hierofanie (A. Codoban), o Revelaţie naturală.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19 :1) . Stelele dimineţii izbucnesc în cântări de bucurie (Iov 38:7); munţii şi dealurile răsună de veselie, iar copacii din câmpie bat din palme (Is. 55:12). Ce doxologie cosmică extraordinară ! Dar urechile omului atinse de Cădere nu mai auzeau clar şi ochii lui se înceţoşaseră. El nu mai putea „citi” desluşit în „cartea” Revelaţiei naturale şi nu mai putea urca pe „firele raţiunilor interne” ale lucrurilor create către Autorul acestora. Scara către Tatăl se frânsese undeva între cer şi pământ, mai exact, tocmai la nivelul inimii idolatre a omului… Până şi lumina lăuntrică dăruită acestuia la Facere, – legea morală naturală (Rom. 2:14-15) şi conştiinţa ca for lăuntric judecător – au fost atinse de negura Căderii. Aşadar, nici acest dat ontologic nu-l putea ajuta, decât în chip umbrit, în alegerile lui morale, căci „Căderea din Adevăr este cădere din existenţă ” (Dionisie pseudo-Areopagitul).

 Ieşind din relaţia cu Dumnezeu, omul a pierdut ceea ce era mai de preţ: comuniunea de iubire cu Tatăl din răcoarea grădinii de odinioară… – dimensiunea sa spirituală. Astfel viaţa lui s-a împuţinat, reducându-se la cele ale pământului. El a cunoscut pentru prima oară sentimentele de frică, ruşine, vinovăţie şi sfâşiere lăuntrică (Rom 7: 14-24) – sentimente stânjenitoare care i se trăgeau de la un alt stăpân, vrăjmaş al ordinii creaţionale.  Cu un cuvânt, omul a devenit „pământesc”, carnal, şi toţi urmaşii primului Adam s-au împărtăşit de această degradare ontologică: „Omul dintâi este din pământ, pământesc […].Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti” (1 Cor. 15:47-48)  „Omul pământesc, amăgit cu nădejdea îndumnezeirii [„veţi fi ca Dumnezeu” (Gen. 3:5)], şi gustând din aceasta [această amăgire] s-a lipsit cu totul de toate bunătăţile spirituale, şi cereşti şi a căzut în simţirea pătimaşă a făpturilor pământeşti şi văzute şi s-a făcut surd, orb şi gol, nesimţitor faţă de cele din care căzuse, precum şi muritor şi stricăcios…”[7]

Dar „la plinirea vremurilor”, Dumnezeu în dragostea Lui (Rom 5:8; Ef. 2:4-5), i-a cercetat pe pământeni, trimiţându-L la ei pe „Omul ceresc”. Este vorba de o dragoste „care întrece orice cunoştinţă” (Ef. 3:19), adică,  este dincolo de raţiune şi logică – manikos éros, o „iubire nebună”, cum o numeşte Nicolae Cabasilas, deoarece nu are nici o explicaţie raţională. Este vorba de însăşi iubirea fiinţială a Dumnezeirii, de esenţa Sa, (I Ioan 4:8,16).

Pentru a se face asemenea pământenilor, adică,  „părtaş sângelui şi cărnii” (Evr. 2:14), Hristos  S-a desprins din frumuseţea raiului, S-a dezbrăcat de slava Sa şi a luat un trup de pământean (Fil. 2:7). Omul ceresc S-a pogorât la cel pământesc asumându-Şi un înveliş de lut ca al lui, dar neatins de păcat (Evr. 4:15). Galeriu observă pe drept că „Orice pogorământ este un dar…” (Pogorământul Divinităţii în actul creaţiei, păgorământul lui Hristos în trup, pogorământul Duhului Sfânt…) „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Oamenii au privit uimiţi slava „Omului ceresc” care Se sălăşluise printre ei, plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14), căci „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi [… şi] Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. (In 3:31,33).” Toată plinătatea dumnezeirii locuia în El (Col. 1:19), fiind astfel oglindirea fidelă a slavei lui Dumnezeu, precum şi   întipărirea fiinţei Acestuia (Evr. 1:3). Oamenii au văzut trăite în viaţa Lui valorile originare nestrâmbate, aşa cum fuseseră înainte de Cădere, căci între timp,  ele se desprinseseră din Sursă, relativizându-se şi deformându-se, aşa că pământenii nu mai puteau deosebi clar binele de rău, ci aveau în ei o pornire permanentă de a strâmba până şi binele revelat (Mc. 7:7-13), în virtutea moştenirii păcatului originar.

Hristos este numit „taina lui Dumnezeu” (Col. 2:2), pe de o parte, pentru că în El sălăşluiesc „bogăţii nepătrunse”, dincolo de puterea noastră de pătrundere – taine (Ef. 3:8), iar pe de altă parte, pentru că El a fost soluţia ţinută ascunsă, tăinuită în Dumnezeu (Ef. 3:9), pentru „rezolvarea ecuaţiei” disperate a omului pământesc. Nimeni nu găsise soluţia pentru a desfiinţa moştenirea păcătoasă primită de la  primul Adam. Dar Dumnezeu în dragostea Lui (manikos éros) a aruncat spre pământeni o „scară”, prin Fiul Său, „spre a-Şi uni iarăşi într-Unul, în Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.” (Ef. 1:9,10). „Căci Dumnezeu a vrut ca […] să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1: 19-20).

Fără jertfa lui Hristos, nu ar fi existat un temei ontologic pentru re-unirea tuturor lucrurilor.  Perdeaua despărţitoare din lăuntrul templului din Ierusalim constituia în sine un mesaj: prin ea, „Duhul Sfânt arăta că drumul în[spre] locul prea sfânt nu era încă deschis” (Evr. 9: 3-8), cu alte cuvinte, drumul spre Tatăl, spre re-unire era blocat, pe drept, în temeiul păcatului. Dar, prin moartea Lui Hristos perdeaua din lăuntrul templului s-a rupt, simbolizând înlăturarea tuturor piedicilor, şi astfel, noi „prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său” (Evr. 10:19-20). Aşadar prin Hristos s-a inaugurat “scara urcătoare” spre Sfânta Sfintelor…

Toţi cei pământeşti care au crezut în Cel ceresc, au primit dreptul să se numească fii ai lui Dumnezeu,  experiind la cruce un adevărat catharsis ontologic şi o plăsmuire din nou, prin apă şi prin Duh. Prin această sărbătoare a înnoirii sau „mica înviere”, cum o numesc Părinţii Bisericii, omul recâştigă perspectiva spirituală pierdută prin Cădere. Astfel, pentru făptura cea nouă, lucrurile duhovniceşti nu mai sunt asemenea unei limbi străine, „o nebunie” (1 Cor. 1:18), ci cuvinte dătătore de viaţă, din Viaţa Însăşi, care ţin de acum de noua sa esenţă. Prin această sărbătoare a Întâlnirii a omului cu Hristos a devenit posibilă răscumpărarea şi restaurarea omului, a relaţiilor şi a valorilor strâmbate. De altfel, relaţia cu Dumnezeu constituie baza ontologică a relaţiilor derivate ale omului: cu sine însuşi, cu semenii şi cu natura. Iar valorile recâştigă aura lor agapeică şi univocitatea – statutul lor de „absolut”. Aşadar, prin Hristos, spaţiul dintre pământ şi cer a fost transfigurat, căci dragostea suprimă distanţele: „Dorinţa divină şi cea umană se împlinesc în Hristosul istoric în care Dumnezeu şi omul se privesc ca într-o oglindă şi se recunosc.”[8]

Privind ţintă spre chipul plin de slavă al „Celui ceresc” omul urcă înspre Dumnezeu din treaptă de slavă în treaptă de slavă, transformat fiind în acelaşi chip al Lui, (2 Cor. 3:18), îmbrăcat cu trăsăturile de caracter hristice, rodite în el de Duhul (Gal 5:22-23). Purtător fiind de Hristos (hristofor) el înaintează tot mai mult în asemănarea cu El, devenind hristomorf. „Cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48); este vorba de o schimbare de statut ontologic. „Toată strălucirea de lumină ce pleacă de la Tatăl, revărsându-se asupra noastră cu bunătate, ne îndreaptă din nou în sus, ca o putere ce unifică şi ne întoarce spre unitatea Tatălui, a Celui ce strânge la Sine şi […] a Celui ce îndumnezeieşte.[9] „Pentru că din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom 11:36).

Străluminarea chipului lui Dumnezeu în mod desăvârşit în viaţa omului înnoit se face treptat, pe măsură ce acesta străbate epectazele urcuşului duhovnicesc, în înaintarea lui spre theosis. Procesul devenirii după chipul Celui ceresc este îndelung şi anevoios.  „Indiciul sesizabil al căderii noastre este dificultatea sufletului de a urca spre înălţime – la Dumnezeu şi la cele cereşti” (Teofan Zăvorâtul). Scriptura ne spune: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă” (Lc. 13:24) sau: „…daţi-vă şi voi toate silinţele…” (2 Pe. 1:5). Înaintarea presupune  nevoinţă, silinţă, efort, „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti” (Gal. 5:17) şi omul traversează sinuosul proces al răstignirii de sine (Gal. 2:20) – proces teandric şi sinergic ce are loc prin împreună-lucrarea omului cu harul de Sus. Omul cu voinţa şi nevoinţele (disciplinele spirituale), iar Dumnezeu cu harul şi cu prescrierea „programei şcolare” specifice pentru fiecare dintre ai Lui, în vederea frângerii pământescului, a zdrobirii „primului Adam”.

Omul care-L poartă în suflet pe Dumnezeu şi iubirea Lui  înaintează pe această scară strâns legat în părtăşia frăţească, având „harta” Scripturii în mână, căci semnul iubirii de Dumnezeu este dat o dată pentru totdeauna: iubirea de fraţi (In. 13:34-35; 1 Ioan 3:14) şi păzirea poruncilor, după modelul hristic : „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42; Matei 6:10; Ioan 4:34; Ioan 5:30; Ioan 6:38). Există o tendinţă de a înlocui acest semn şi poruncă dumnezeiască cu ritualuri, „spiritualitate”, cultură, fapte bune, aviditate de cunoaştere sub imboldul ispitei originare: „Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând  ….”  Dar porunca nu poate fi desfiinţată: „Cine Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” (In 14: 21). Așadar, ascultarea poruncilor este precondiţia cunoaşterii lui Dumnezeu, căci El se revelează trăitorului întru neprihănire, la nivel experienţial, la nivel de esenţă, superior celui intelectual.

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu Îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (In. 14:23). Omul devine templu al Sfintei Treimi. Ascultarea de porucă condiţionează participarea la fericita comuniune perihoretică a Treimii. Este vorba despre ospăţul celei mai sfinte părtăşii:  cina luată cu El, din El, pâinea şi vinul – Hristos Însuşi. Omul devine „lăcaş al lui Dumnezeu” (Ef. 2:22), „loc teofanic al prezenţei Sale” (Evdokimov). Căci „Sfinţii se împărtăşesc încă în cursul vieţii terestre de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu” (Stăniloae). „Acesta este pridvorul raiului: harul va străluci şi vei simţi lămurit prezenţa în tine a Dumnezeului Triipostasiat, după făgăduinţa Mântuitorului Hristos” (Teofan Zăvorâtul).

Căutătorul de Dumnezeu tinde să ducă cu sine pretutindeni acest „pridvor al raiului”, făcându-l o permanenţă, căci „Isus vrea să amestecăm Chipul şi Numele Lui cu amănuntele şi rutinele vieţii noastre şi să-L punem pe El în centrul existenţei noastre.”[10]

Dumnezeu nu a creat o lume schizoidă împărţită în sacru şi profan, ci totul a aparţinut sacrului, dar diavolul a sfâşiat viaţa în sacru şi profan, extinzând tot mai mult „pătura“ profanului pentru a fura tot mai multe aspecte din viaţa omului. Iubitorul de Dumnezeu va învăţa să integreze totul în domeniul sacrului – Împărăţia lui Dumnezeu. Nu există domenii neutre, adică fără o componentă axiologică: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10: 31). [11]  Orice acţiune, orice gest mărunt se poate converti în valoare veşnică, adică, poate fi recâştigat pentru domeniul sacrului – un pahar de apă dat în numele lui Hristos, lucrul monoton al unei gospodine, o discuţie cu un vecin, pregătirea lecţiilor cu conştiinciozitate etc. Orice este  făcut  „ca pentru Domnul”, se inscrie pe coordonata eternităţii (Col. 3 :23,24 ), fiindcă „nu îşi va pierde răsplata“ (Mt. 10:42). Pământescul este permeat din nou de ceresc.

Astfel, lumea materială devine o formă de slujire şi de închinare, chiar şi prin cele mai banale lucruri, care sunt făcute ca pentru Dumnezeu, cu o atitudine de mulţumire (Col. 3 :17; Ef. 5:20). Şi astfel, acţiunile curente ale vieţii  devin părţi integrante ale doxologiei universale şi ale ritualului din Templul cosmic al creaţiei. Episcopul Velimirovici spunea :  „Orice vei ţese, leagă iţele de cer ! “, adică, orice vei face să faci în numele şi cu îngăduinţa cerului.

Fratele Laurenţiu, bucătar într-o mănăstire de prin secolul al XVII-lea a învăţat să vadă în fiecare lucru cotidian, un mijloc de proslăvire a lui Dumnezeu: făcea omleta de dragul lui Dumnezeu, cu fericirea unui rege, sau ridica un pai de jos de dragul lui Dumnezeu, întrebându-se : „Oare există o cale mai scurtă spre prezenţa lui Dumnezeu decât a face totul din dragoste pentru El ?“ Astfel universul material devine într-un mod  paradoxal un mijloc de comuniune dintre om şi Dumnezeu – „liturghia” săvârşită de noi, extra muros, prin care ne îndeplinim Mandatului Preoţiei universale. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate lucrurile conferă vieţii o nouă dimensiune – extindere a pregustării raiului în toate domeniile vieţii sau permanenţa comuniunii de iubire cu Sfânta Treime.

Dar această „scară a lui Dumnezeu” nu este doar un model divin pre-existent în Sine Însuşi asemenea unui tipar abstract, ci ea este constituită din sfinţii Lui din toate veacurile, urcând fiecare la rândul cetei lui, cu o teamă sfântă în suflet, mânat de dorul apropierii de Dumnezeu şi al aşteptării Celui promis de El. Ce şirag impresionant, din vremuri străvechi începând cu Abel şi Enoh şi toţi ceilalţi vechi-testamentari (Evr. 11), privind înainte, în aşteptare, spre “Steaua” ce urma să răsară din Iacov, făcând din “mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (1 Pe. 1:10). Ei  Îl “vedeau”, dar nu atunci, ci în viitor, Îl priveau, dar nu de aproape (Numeri 24) şi miile de neprihăniţi s-au încolonat în acest şirag focalizat pe Acela care urma să apară în ceasul tainic prezis de Dumnezeu Însuşi, prin gura profeţilor. Nădejdea tuturor pământenilor a fost şi este Mesia, Unsul. El, Trimisul uneşte în Sine pe toţi neprihăniţii tuturor veacurilor, până în zilele noastre, căci „Hristos este primul şi atoateunificatorul Cuvânt al Împărăţiei lui Dumnezeu” (Soloviov), deoarece El Însuşi este factorul ei integrator.

Această „scară vie” – ceata neprihăniţilor – constituie “o comoară deosebită” a lui Dumnezeu (Maleahi 3:17), „lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8), o moştenire slăvită de o valoare fără seamăn –  “bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Ef. 1:18). Este vorba de noua Împărăţie – Împărăţia lui Dumnezeu care începe în inima omului înnoit sub formă de „pridvor al raiului”. Cetăţenii acestei Împărăţii s-au dăruit pe ei înşişi Împăratului lor, în întregime, sfidând circumstanţele (Evr. 11). Toată puterea, tot timpul, banii, familia, energia, inteligenţa, visele, viaţa, totul este pus în slujba Lui, conştienţi fiind de faptul că se află pe un pământ străin, urcând spre adevărata lor ţară.  Ei muncesc pentru El, scriu pentru El,  locuiesc temporar când într-un capăt, când în altul al pământului pentru El, visează imposibilul pentru El. Cu alte cuvinte, Hristos constituie însăşi respiraţia (viaţa) creştinului purtător de divinitate.

În Împărăţia lui Dumnezeu mai există şi antinomii şocante pe care sfinţii şi le asumă prin credinţă, dar în acelaşi timp, le şi trăiesc,  deci le experiază nemijlocit. Iată câteva dintre ele: viaţa lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3), dar în acelaşi timp este expusă primejdiei, căci sunt trimişi ca „nişte oi în mijlocul lupilor” (Mt. 10:16). În acest context de maxim risc li se cere să fie „înţelepţi ca şerpii”, dar în acelaşi timp „fără răutate ca porumbeii”. Scriptura spune că „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” (Ef. 2:6) şi că domnim în viaţă prin El (Rom 5:17), dar în acelaşi timp străbatem Valea umbrelor morţii şi Valea plângerii… Creştinul străbate pustiul umbrelor morţii, suspinând după înălţimi, dar partea frumoasă este că rădăcinle lui statornicite în transcendent îi dau puterea de a schimba „valea” într-un loc plin de izvoare…  (Ps. 84:6), într-o înălţime duhovnicească, o comuniune de iubire, o masă a ospăţului împărătesc…

În paralel cu această ceată a sfinţilor şi suprapunându-se ei este o permanentă forfotă de îngeri nevăzuţi, căci în Împărăţia lui Dumnezeu – sensibilul – este permeat de inteligibil. Tabăra sfinţilor este întotdeuna dublată de tabăra lui Dumnezeu – Mahanaim  (Gen 32:2; Ps. 34:7).  Mântuitorul Însuşi a spus ucenicilor că vor vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului (In 1:51) şi chiar la prima minune săvârşită de Hristos, Scriptura spune că „El Şi-a arătat slava Sa  şi ucenicii Lui au crezut în El” (In 2:11). Ori de câte ori se arată slava lui Dumnezeu printre sfinţii Lui, se deschide bolta ca să putem zări mai clar „scara” plină de îngeri  „proptită de cer”.

Îngerii coboară cu mesaje, încurajări, slujind celor ce suie anevoie drumul Calvarului, căci fiecare are de urcat „Golgota” lui personală. Nu se poate accede la glorie decât prin cruce (In. 16:33; Fapte 14:22). De altfel, suferinţa face parte integrantă din curriculum. În cuptorul încercărilor, trupul pierde din opacitatea carnală în care se înrădăcinase cu încăpăţânare, şi suferinţa devine o fereastră prin care omul zăreşte mai clar frumuseţea lui Dumnezeu, dar numai atunci când rămâne împreună-lucrător cu El în durerea încercării. Şi Tatăl trimite din îngerii Lui ca să slujească greu-încercatului, ba în lipsurile şi frustrările pustiei (Mt. 4:11), ba în agonia din „grădina Getsimani” (Lc 22:43). Dar îngerii au de împărţit şi mustrări pentru cei care în fericirea temporară legată de hic et nunc pierd focalizarea, aşezându-se comod pe vreun “fuştei”, împiedicând astfel urcarea celorlalţi, încetinindu-le ritmul înaintării. De altfel, „Mustrarea este o doctorie a iubirii dumnezeieşti faţă de oameni” (Clemment Alexandrinul).

Îngerii mai au şi însărcinarea de a aduna de pe pământ rugăciunile sfinţilor ce poartă aroma „suspinelor negrăite” ale mijlocirii Duhului (Rom. 8:26).  Aceste rugăciuni sunt de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, de aceea sunt aşezate „în potire de aur” (Apoc. 5:8) şi puse  „pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie”. Şi fumul de tămâie se ridică din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor (Apoc. 8:3-4). Deci ele fac parte integrantă din ritualul liturghiei ce se săvârşeşte în Templul care nu este făcut de mână omenească, înălţându-se înaintea lui Dumnezeu, ca o jertfă de bun miros.

Rugăciunea este firul comunicării cu Dumnezeu pe care crediciosul urcă spre Sfânta Sfintelor, pentru a sta de vorbă cu Tatăl. De aceea se mai vorbeşte şi de o „scară a rugăciunii”, pe care o străbate stăruitor omul însufleţit de nostalgia hristocentrică, de dorul profund al întâlnirii cu Cel drag. În rugăciune credinciosul îşi deschide tainiţele sufletului în faţa Atoatevăzătorului, deşertând în faţa Lui cele mai ascunse şi mai de preţ mărgăritare sau răni pe care nu le-a arătat nimănui vreodată. În rugăciune el îşi varsă întreaga lui inimă pe altar, deci rugăciunea lui este el însuşi, surprins pe o anumită epectază a urcuşului duhovnicesc cu bucuriile, dorurile, năzuinţele sau zbaterile, înfrângerile şi lacrimile lui de pocăinţă. De aceea sunt înveşmântate rugăciunile în „aur” şi primite de Tatăl cu atâta preţuire căci rugăciunile sfinţilor sunt ei înşişi, surprinşi într-un anumit moment al vieţii lor. Rugăciunea este mai mult decât un răvaş sau o fotografie care-l imortalizează pe cel drag, într-un anumit stadiu al vieţii lui; ea este o împreună-trăire a omului cu Dumnezeu – o comuniune de iubire. Rugăciunea este dar al Harului (Macarie), masă a ospăţului (Apoc. 3:20). Rugăciunea este Întâlnire – întâlnire a pământului cu cerul; ea este esenţa Sfântei Sfintelor.  „Căci Dumnezeu este acolo unde începe dorul de El. Acolo unde nu mai există nimic altceva decât iubire arzătoare, acolo unde sălăşluieşte iubirea ce se consumă şi nu se arde, acolo este vederea lui Dumnezeu” (Teoclit Dionisiatul).

Rugăciunea mai este şi un mijloc prin care putem urca spre cunoaştera Lui Dumnezeu. Există mai multe tipuri de cunoaştere: prin intermediul simţurilor, a raţiunii, experienţială, intuitivă sau prin credinţă. Se mai vorbeşte şi despre cunoaştere prin contemplare, cunoaştere prin iubire sau cunoaştere prin rugăciune etc.. „Cunoaşterea sau întrezărirea lucrurilor duhovniceşti are loc în rugăciune” (Teofan Zăvorâtul). „Mintea care nu se risipeşte spre cele din afară şi nici nu se lasă împrăştiată de către simţuri în lumea exterioară se întoarce spre sine şi urcă spre cunoaşterea lui Dumnezeu” (Vasile cel Mare). În timpul rugăciunii, omul poate primi înţelegerea unui anumit pasaj din Scriptură sau înţelegerea unei situaţii, dintr-o altă perspectivă, datorită luminii harului ce se pogoară de Sus. Se spune că omul hristofor, deşi umblă „cu capul în nori” (Col.3:1-2) este fiinţa cea mai lucidă de pe faţa pământului. Luciditatea lui vine tocmai din asumarea perspectivei lui Dumnezeu asupra lucrurilor, oamenilor şi situaţiilor, în urma citirii Cuvântului şi în urma rugăciunii.

Dar rugăciunea mai este şi o puternică armă de luptă, nelipsită în anevoiosul urcuş duhovnicesc.  Pe scara sfinţilor se dă o bătălie spirituală nevăzută: săgeţi arzătoare parate de scuturi ale credineţi, necurăţie respinsă de platoşe ale neprihănirii, puteri şi căpetenii ale întunericului zdrobiţi de loviturile săbiilor Cuvântului, gânduri viclene aruncate spre sfinţi parate cu coiful mântuirii, duhul minciunii respins prin „cingătoarea” adevărului, înaintare tenace cu „încălţămintea râvnei Evangheliei păcii” (Ef. 6:12-17). Armele sfinţilor nu îşi au rădăcinile în puterea şi inteligenţa omului carnal, ci ele au o origine transcendentă, de aceea sunt puternice, întărite de Dumnezeu Însuşi ca să „surpe întăriturile” spirituale şi intelectuale – „izvodiri ale minţii” fireşti, neluminate de Dumnezeu –, şi să doboare „orice înălţime” – teorii inteligent şi meşeteşugit alcătuite că să probeze inexistenţa Creatorului sau să răstălmăcească Scripturile (2 Cor. 10:4-5).

Dar în pofida luptei, adorarea se înalţă şi binecuvântările coboară…  Rugăciunile de laudă şi mulţumire sunt o armă de temut împotriva vrăjmaşului sufletelor, în special atunci când credinciosul străbate Valea umbrei morţii. Cu cât focul încercării este mai încins, cu atât mai de preţ este ofranda mulţumirii şi a laudelor aduse dimpreună cu lacrimile în care se oglindeşte slava cerului. Atunci, într-un mod paradoxal coboară în sufletul celui aflat în suferinţă „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” (Fil. 4:7) şi bucuria nepământească rodită de Duhul în omul hristofor. Astfel, Dumnezeu îşi desfăşoară prin sfinţii Săi lecţiile de înţelepciune în faţa lumii nevăzute, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef. 3:10).

Noi nu i-am cunoscut, faţă către faţă, pe eroii lui Dumnezeu din vechime, dar am preluat ştafeta şi duhul aşteptării Parusiei de la cei care se aflau chiar în faţa noastră – modelele noastre imediate – din gura cărora am auzit rostindu-se „înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Tim. 3:15), şi am văzut-o întrupându-se în persona lor, în trăirea lor. Este vorba de părinţii şi mentorii noştri spirituali care ne-au arătat Lumina şi ne-au dat „Mărgăritarul de mare preţ” (Mt. 13:46) – Hristos –, zestre ce nu se poate cântări în pietre scumpe, aur sau argint. Ei ne-au desluşit Scripturile şi ne-au luminat mintea să pricepem Cuvintele încărcate de „duh şi viaţă”. Noi am urmărit îndeaproape învăţătura lor, purtarea lor, hotărârea lor, credinţa lor, îndelunga lor răbdare, dragostea lor, prigonirile şi suferineţle care au venit peste aceştia, precum şi felul în care Dumnezeu i-a izbăvit din toate (2 Tim 3:10-11). Şi noi am rămas la lucrurile pe care le-am învăţat şi de care suntem deplin încredinţaţi, căci ştim de la cine le-am învăţat (2 Tim 3:14). Proba autenticităţii se face în cuptoarele vieţii şi astfel ea devine evidentă pentru toată lumea.

Fiecare generaţie ia lumină de la înaintaşi şi dă lumină la rândul ei generaţiei care vine şi cu toţii se contopesc într-un singur Trup al cărui Cap este Hristos Însuşi – Lumina cea adevărată.  Focalizarea ultimă a tuturor este Hristos şi Marea Sărbătoare a întâlnirii de faţă către faţă – comuniunea cea fără de sfârşit din cetatea sfântă, când omul eliberat de legătura celor sensibile, va fi ajuns în ţara dorurilor sale. Căci „Spiritul uman nu se împlineşte decât în mediul divin (Macarie). „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 In. 3:2). Omul va fi trecut de la moarte la nemurire, de la vremelnicie la veşnicie de la vederea în chip întunecat la vederea în chip luminos al Celui ce va fi totul în toţi. Dorul după transcendent, sădit de Dumnezeu Insuşi în fiinţa umană, se va fi împlinit prin experierea deplinătăţii supreme, când omul va fi ajuns plin de toată plinătatea lui Dumnezeu (Col. 1:19), când sufletul se va fi adăpat din  Izvorul prim al tuturor celor ce sunt, după care tânjise în existenţa lui terestă (Ps. 42:1).

Paraschiva Pop

[1] A. W. Tozer, Cunoaşterea celui Preasfânt, Ed. Logos, Cluj, 1996,  p. 39.

[2] Alexandre Schmemann, Euharistia – taina Împărăţiei,  Ed. Anastasia, Bucureşti, 1984, p. 105-107.

[3] Vezi şi Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 107: „Universul întreg este plin de inteligenţă şi de intenţie: de la cea mai mică particulă elementară până la galaxii. Şi ceea ce este extraordinar, în ambele cazuri, este vorba de aceeaşi ordine şi de aceeaşi inteligenţă. […] Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau „logos”, un element raţional, inteligent, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat.”

[4] Vezi şi C. Yannaras, Abecedar al credinţei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 68: „Lumea […] este o polifonie dinamic activată de logos-uri, care întrupează dragostea dumnezeiască în ipostasul creaţiei […].”

[5] C.  Yannaras, op.cit.,  p. 57.

[6] Claude Levi-Strauss, De près et de loin, Paris, Ed. Odile Jacob, 1996, p. 14: Et puis, même si je reste sourd aux réponses religieuses, je suis de plus en plus pénétré du sentiment que le cosmos, et la place de l’homme dans l’univers, dépassent et dépasseront toujours notre compréhension.

[7] Simeon Noul Teolog,  Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 383.

[8] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, [199?],  p. 45.

[9] Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, Ierarhia bisericească, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 26

[10] I. Kotsonis, Pagini filocalice 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău, 2003, p. 42

[11]  Col. 3:17: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl.” Col. 3:23: „Orice faceţi să faceţi ca pentru Domnul nu ca pentru oameni.”