ORDINEA MORALĂ INSTITUITĂ DE DUMNEZEU

moses-with-the-ten-commandments-the-bible-27076062-500-341

Întreita ordine

Lumea a fost creată în conformitate cu anumite legi, cum ar fi legile fizice care guvernează Universul, conferindu-i raționalitate, deci ordinea fizică, apoi ordinea logică a gândirii și ordinea morală. Toate aceste legi își au izvorul în gândirea divină. De aceea, Creația oglindeşte desăvârșirea, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, pe care le putem străvedea, contemplând Universul – Revelația naturală/generală.

 El a creat lumea prin Cuvântul etern, Hristos. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El (Col 1:16). Atunci când Dumnezeu a rostit Logosul (Rațiunea creatoare), toate lucrurile care au venit întru existență au fost impregnate cu o rațiune internă (logoi). Este vorba de un fel de „inteligenţă a materiei” (informaţia închisă în toate lucrurile, o structură logică, o mişcare ordonată la nivelul micro şi macrosistemelor, complexitatea cu toate intra- şi interconexiunile etc.). Toată creația poartă urmele „degetelor” lui Dumnezeu, vizibile tocmai în acea „raţiune internă” (logoi) a lucrurilor create prin intermediul Logosului creator. Deci „Creația ne duce ca de mână la Dumnezeu” spunea Ioan Gură de Aur.

Dacă Universul nu ar avea raţionalitate, nici cercetările ştiinţifice nu ar fi cu putinţă, deoarece faptele studiate ar fi izolate şi manifestarea lor nu ar avea regularitate, legitate; părţile Universului ar fi disparate, fără vreo legătură între ele. Raţiunea creatoare, care penetrează toate lucrurile este liantul, factorul integrator al Universului, fără de care ar fi bellum omnium contra omnes. De altfel, Kant observă că întreaga realitate empirică îşi întemeiază unitatea ei supremă şi necesară pe Fiinţă. Omul nu ar putea trăi ca fiinţă raţională într-o lume incompatibilă cu ordinea logică, riguroasă, a gândirii sale. El se poate relaţiona la lumea materială din jurul său datorită înzestrării sale cu o gândire ce are o structură apriorică incontestabilă. Ordinea logică este un dat ontologic al fiecărui om sănătos. Dacă nu ar fi așa, oamenii despărţiţi prin spaţiu, timp, culturi diferite, nu s-ar putea înțelege. În maximele și aforismele popoarelor care au trăit cu mii de ani înaintea noastră vom descoperi aceleași idealuri de dreptate, adevăr, generozitate pe care le cunoaștem și noi.

Dimensiunea morală a persoanei

După cum arătam mai sus, Dumnezeu a creat un univers ordonat şi organizat (Cosmos) care se conduce după legi fizice exacte, stabilite de El ab origine. Omul a cărui gândire este structurată aprioric de ordinea logică, sesizează cu uşurinţă echilibrul, simetria, ritmicitatea şi regularitatea fenomenelor naturale care nu se abat de la legitatea lor – ordinea naturală (fizică). Dar Dumnezeu a creat şi o ordine morală în conformitate cu natura Sa, căci legile morale emană din Dumnezeu Însuși: Din Mine va ieşi Legea! (Is. 51:4). Acele legi sunt înscrise în însăși fibra constitutivă a Universului ca o realitate per se. Orice faptă a noastră cade sub incidenţa lor, indiferent dacă le acceptăm sau le sfidăm. Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6:7). Cu alte cuvinte, nu vă faceţi iluzii deşarte, Dumnezeul Universului este şi Dumnezeul ordinii morale, deci al unor legi care au consecinţe pe plan moral.

Dar El nu trage omenirea la răspundere fără a o fi echipat în conformitate cu cerinţele ordinii Lui morale. Legile menţionate anterior nu sunt exterioare omului, ci sunt înscrise în însăşi fiinţa lui, fiind parte integrantă a Revelaţiei generale/naturale: Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele (Romani 2:14-15). Traducerea ortodoxă folosește cuvântul „păgânii” în loc de „neamurile” „Când păgânii care nu au lege…”. Judecăţile din cugetul acestor păgâni îi învinovăţesc atunci cân fac Răul sau îi apără, atunci când fac Binele.

Legea morală naturală

Legea morală naturală, numită și „legea de aur”, este asemenea unei lumini sădite în om de Dumnezeu. Ea se concretizează prin suma dispoziţiilor, impulsurilor și sentimentelor morale țesute în fiecare ființă umană, deoarece, Lumina aceasta [care este Hristos] … luminează pe orice om venind în lume (Ioan 1:9). Așa se face că orice om poate face deosebirea între Bine şi Rău.

Popoarele păgâne din Vechiul Testament nu aveau legea iudaică şi totuşi Dumnezeu le-a tras la răspundere şi le-a pedepsit, ceea ce denotă că ele aveau o responsabilitate faţă de Făcătorul lor, căci legea era înscrisă în inimile lor. Un exemplu în acest sens ar fi Adoni-Bezec, un împărat al canaaniților, care a fost înfrânt în războiul cu Israel. Israeliții au pus mâna pe el și i-au tăiat degetele mari de le mâini și de la picioare. Adoni-Bezec a zis: „Şaptezeci de împăraţi, cu degetele cele mari de la mâini şi de la picioare tăiate, strângeau mâncare sub masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut” (Jud. 1:7). El însuși a recunoscut că pedeapsa primită este dreaptă.

Vivere secundum naturam, secundum rationem, cum spunea Seneca, înseamnă a trăi în conformitate cu natura şi călăuzit de legea morală naturală, prin raţiune. Totuşi, această lege este o reflexie ştearsă şi parţială a legii veşnice, datorită căderii omului în păcat. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, oamenii au fost fascinaţi de această lumină morală sădită în străfundurile lor: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. […] …le văd în faţa mea şi le leg nemijlocit cu conştiinţa existenţei mele.” [1] „Aruncă-ţi privirea asupra tuturor naţiunilor lumii, parcurge întreaga istorie; printre atâtea culte neumane şi ciudate, în această enormă diversitate de moravuri şi de caractere, vei afla pretutindeni aceleaşi idei de justiţie şi cinste, pretutindeni aceleaşi noţiuni de Bine şi Rău.” [2]  „Nu e nevoie de nici o ştiinţă şi filosofie spre a şti ce avem de făcut, pentru a fi oneşti şi buni, ba chiar înţelepţi şi virtuoşi. S-ar putea chiar presupune cu anticipaţie că cunoaşterea a ceea ce omul are obligaţia să facă, prin urmare şi să ştie este treaba fiecărui om, şi a celui mai de rând.” [3] Cu alte cuvinte, Kant vrea să spună că omul ştie a priori (prin raţiune) ce are de făcut, deoarece conţinutul legii morale este înscris în fiinţa sa. Hristos întreabă noroadele: „De ce nu judecați voi înșivă ce este drept?” (Lc 12:57), pentru că noroadele aveau această abilitate sădită în ei de a judeca ce este drept, ca o trăsătură constitutivă a umanității lor.

Natura umană ca normă a moralităţii   

Natura umană per se este şi ea o normă a moralităţii. De aceea facem o distincţie între a trăi în conformitate cu ea sau împotriva ei. De exemplu, toţi oamenii fac o deosebire calitativă între „a mânca” şi „a se îmbuiba”. Prima este în conformitate cu natura umană, pe când a doua este împotriva ei, dăunându-i. Urechea a fost creată să reziste la un anumit număr de decibeli. Cei care ascultă muzica cu sonorul dat la maxim, cu timpul, vor suferi de hipoacuzie. Familia, instituită de Însuși Dumnezeu dintr-un bărbat și o femeie, este în conformitate cu natura umană și ordinea Creației, iar celalte forme deviante ale familiei sunt împotriva ei, împotriva aşa-numitelor „legi ale firii” pe care şi păgânii le recunosc. Așadar, Creaţia este o mărturie a legii morale, prin ordinea, simetria, rostul precis al lucrurilor date prin creaţie şi prin consecinţele dureroase ale folosirii lor împotriva acelor rosturi prestabilite de Creator. Cu alte cuvinte, pentru orice abatere există consecințe pe măsură, căci omul, prin neascultare, strică Creația lui Dumnezeu și stabilește el însuși, după bunul său plac o altă „ordine”, prin abuzarea, inversarea, călcarea și nesocotirea rânduielilor prestabilite de Creator ab origine. „Cel ce face răul vatăma lumea întreagă, pentru totdeauna” (V. Ghika). Suntem interconectați și de aceea răul săvârșit afectează comunitatea în care trăim, degradând-o.

Dar natura umană este o normă apropiată a moralităţii sau o normă de gradul doi, deoarece ea nu este desăvârşită, nu este explicită, aşa cum este Revelaţia scrisă, şi nu este evidentă în domenii specifice.

Sfințenia: o culme a moralității   

Omul a fost destinat desăvârşirii, sfinţeniei, căci sfințenia este suma moralităţii. Dumnezeu care este de trei ori sfânt l-a destinat pe omul creat după chipul Său, trăirii în sfințenie: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu Domnul Dumnezeul vostru (Levitic. 19:2). Un trai sfânt în toate domeniile vieţii omului şi în toate relaţiile lui este  esenţial pentru realizarea deplină a potenţialului umanităţii sale, ridicându-l astfel la înălțimea chemării de a fi teomorf. Acest deziderat ar fi fost uşor de realizat în starea lui originară, când nici un păcat nu lucra în el. El cunoştea doar Binele şi se bucura de o comuniune personală cu Făcătorul său. Dar chiar şi în această stare de totală bunătate, omul a fost o creatură morală, deoarece trebuia să asculte de porunca dată şi era responsabil din punct de vedere moral (el putea lua decizii, putea face alegeri) în faţa Aceluia al cărui chip îl purta. El cunoştea de la Dumnezeu posibilitatea survenirii Răului, precum şi consecinţele acestuia (Genesa 2:17), fără a-l fi experimentat el însuşi. Făgaşul pe care ar fi trebuit să-l urmeze a fost arătat în persoana Fiului lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Adam, în care s-a făcut o recapitulare voită a ispitirii fatale. Diavolul L-a ispitit, aşa cum a făcut-o şi cu primul Adam, să mănânce…, dar El a respectat cu credincioşie cuvântul şi voinţa divină (Matei 4:1).

Rațiune fără moralitate     

Raţiunea fără dimensiunea morală nu te face pe deplin uman. Psihopaţii care nu au simţul moral nu sunt capabili de milă şi devotament, sunt impulsivi şi nu dispun de o ierarhie a valorilor morale în motivarea faptelor lor, deşi inteligenţa nu le este afectată. C. Rădulescu-Motru în Curs de psihologie, spune următoarele: „Pentru aceşti oameni morala este o tehnică de conduită care nu trezeşte nici un ecou sentimental. Apelul la conştiinţa lor morală nu are nici un sens. Ei nu înţeleg ce este această conştiinţă morală, fiindcă de fapt sunt lipsiţi de sentimente morale.” [4] O asemenea persoană, cu cât este mai inteligentă, cu atât este mai periculoasă. Şi totuşi, poate că existenţa acestor bieţi semeni ai noştri ne face să apreciem mai mult felul minunat în care suntem alcătuiţi, având zidite în noi impulsuri şi sentimente morale, precum şi „aparatul” sensibil al conştiinţei – for de justiţie interior – în faţa căruia ne simţim responsabili faţă de Făcătorul nostru, faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur.

Sentimente cum ar fi: mila, compătimirea, iubirea, generozitatea sunt motivaţii nobile care ne împing spre sacrificiu de sine, în beneficiul aproapelui. Responsabilitatea, în speţă responsabilitatea morală, este şi ea o trăsătură tipic umană, un element al conştiinţei de sine care mă îndeamnă în calitate de eu moral spre o continuă autotranscendere înspre Celălalt, într-o deplină libertate, adică nesilit, chiar dacă relaţia eutu este şi rămâne nesimetrică.

Conştiinţa morală

Legea morală naturală nu este identică cu conştiinţa morală. Prin intermediul conştiinţei morale cunoaştem, discernem legea nescrisă cuprinsă în ea. Datorită acestui „tribunal” lăuntric putem judeca fiecare caz în parte, dacă se încadrează în ideea de Bine şi dacă este în concordanţă cu legea morală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a Binelui şi a Răului, adică norma conştiinţei; Origen o numeşte o călăuză a sufletului şi un educator al sufletului care-l opreşte pe om de la Rău şi-l conduce la Bine (conştiinţa antecedentă, legiuitoare). Este vorba de ceea ce Scriptura numește „lumina care este în tine” (Matei 6:23).

Conştientizarea a ceea ce se petrece în noi sau în jurul nostru, raportat la eu, revine conştiinţei psihologice, dar cântărirea, judecarea faptei în raport cu legea morală revine sferei conştiinţei morale care este un for mai înalt. El supune fapta unui examen critic şi minuţios, mergând până la rădăcinile ei (intenţii, motivaţii, atitudini, circumstanțe etc.).

Conştiinţa morală are calitatea de a se îmbiba de valorile morale familiale, de interdicţiile, regulile şi normele societăţii, adică pe fundalul conştiinţei morale se grefează şi elemente de natură socială şi culturală. Acest lucru nu se întâmplă însă fără un examen critic; fiecare persoană se raportează la valorile morale din jur prin intermediul unui filtru personal.

Dacă nu ascultăm de conștiința noastră, ea va fi un aspru judecător (conştiinţa consecventă, judecătoare). Deoarece, „Tribunalul e chiar în sufletul celui vinovat” (Pitagora). Fericitul Augustin ne spune că omul poate fugi de toate, dar de conştiinţa sa, nu. Păcatele îl vor roade, chiar şi ascuns în patul său. Descartes mai spune că „… Răul săvârşit de noi trezeşte căinţa care este pasiunea [sentimentul] cea mai amară.”[5]

Omul se află în faţa unei continue posibilităţi de a lua hotărâri pentru Bine sau pentru Rău: „[Omul] se află în situaţia de a trebui şi de a putea alege continuu felul mişcării şi direcţia ei… [El trebuie să aleagă între] ceea ce e bine în sens superior pentru sine şi pentru alţii şi ceea ce-l dezvoltă cu adevărat şi între ceea ce îl sărăceşte, îl îngustează şi îi strâmbă fiinţa. Prima e ajutată de responsabilitatea ce ţine în mod firesc de conştiinţa lui şi o adânceşte, a doua vine o dată cu slăbirea responsabilităţii.” [6]

Conștiința, un rezultat al evoluției?

Evoluţioniştii consideră conștiința un rezultat al adaptării omului la mediu, deşi, într-o luptă acerbă pentru supravieţuire, impulsurile morale ar fi cel mai mare handicap al omului. Existenţa moralităţii, care este prin excelenţă acel imbold „pentru Celălalt”, „în folosul Celuilalt”, ar fi un nonsens într-o lume în care supravieţuieşte cel mai puternic, nu cel mai bun. A fi moral înseamnă nu numai „a fi”, ci „a fi mai bun”. Însăşi logica umană ne spune că potrivit gândirii evoluţioniste se realizează cel care poate fi „împotriva celuilalt”, nimicindu-l, nicidecum cel milos, cel generos. Nietzsche îşi dă seama de acest lucru şi numeşte conştiinţa „cel mai mizer şi neîndemânatic organ al lor” [al oamenilor],[7] deoarece într-o lume ca cea imaginată de el, în care supraomul va domni plin de o mândrie arogantă a siguranţei de sine, dispreţuind profund morala şi ridicându-se deasupra ei, un asemenea „organ” nu-şi are locul.

Schaeffer a observat cu o simulată indignare şi cu o subtilă tentă de ironie, că „Omul a devenit o fiinţă cu aspiraţii multiple, printre care şi impulsuri morale, pentru care nu ar exista împlinire finală în univers. În om s-a distins, dezvoltându-se, un simţ moral care, de fapt, n-ar avea nici o semnificaţie în univers: iată alienarea cosmică finală, dilema generaţiei noastre. Omul are un simţ moral, impulsuri morale care ar fi cu totul străine faţă de ceea ce există în univers” [8] (t.n.); cu alte cuvinte, o incompatibilitate a structurii lăuntrice a omului cu lumea în care trăieşte. Cu toate acestea, nu puţini sunt cei care recunosc în conştiinţă o minune inexplicabilă din punct de vedere evoluţionist, materialist. Ea este un dar divin, un dat ca parte integrantă a Revelaţiei generale.

Stăniloae vorbeşte despre posibilitatea adormirii conştiinţei. Un caz bine cunoscut în acest sens este cel al lui Jean Jacques Rousseau, mare teoretician al educaţiei, care şi-a abandonat cei cinci copii ai săi, dându-i la orfelinat: „Încredinţându-mi copiii educaţiei publice, neavând putinţa de a-i creşte eu însumi, hărăzindu-i să devină lucrători sau ţărani, în loc de a ajunge aventurieri sau haimanale, am crezut că fac un act de cetăţean şi de părinte şi mă priveam ca un membru al republicii lui Platon. De atunci încoace, remuşcările inimii mi-au dat a înţelege, şi nu o dată, că mă înşelasem…” [9] „Vorbim de ţipătul remuşcărilor care  pedepseşte în secret crimele ascunse şi le dă atât de des în vileag! Vai! Care dintre noi nu a auzit niciodată această voce supărătoare? Vorbim din experienţă  şi am vrea să înăbuşim acest sentiment tiranic care ne chinuieşte atâta.” [10] Atunci când mai târziu Rousseau a făcut tot felul de investigații pentru a-și regăsi copiii, nu a mai găsit nici unul.

Libertatea lăuntrică – o condiție a exercitării responsabilității

Dumnezeu ne-a dăruit și cu o libertate lăuntrică, căci ea este condiţia îndeplinirii responsabilităţii morale a omului. Aşa a fost şi în cazul relaţiei dintre Făcător şi coroana creaţiei atât de iubită de El. Dumnezeu l-a dăruit pe om cu o libertate în virtutea căreia el putea să-I spună „Nu!” lui Dumnezeu Însuși. „Aria libertăţii omului […] e atât de mare, încât există în ea posibilitatea şi riscul de a putea spune «nu» chiar Binelui.”[11]

Pentru a ilustra adevărul profund – minunea – că omul poartă în sine Legea morală naturală și lumina conștiineți, dar și suflare de viață din Dumnezeu, vom recurge la câteva constatări ale misionarilor care au lucrat între sălbatici.

Citind cartea lui Neil Anderson – Temeiul tuturor lucrurilor – m-am întors în timp, în vremea celei mai întunecate păgânătăți, deși, cele relatate acolo se petrec recent, și anume, în a doua jumătate a secolului 20. Oamenii din comunitatea vorbitorilor de limbă Folopa număra în jur de 3000 de suflete și trăiau împărțiți pe clanuri (triburi), împrăștiate la mari distanțe prin munții din Papua noua Guinee. Ei erau implicați în războaie și canibalism. Își mâncau nu numai învinșii, ci și morții.

Până în 1960, oamenii Folopa nu au avut legătură cu lumea civilizată, dar în acel an, guvernul Australiei a trimis doi ofițeri albi, însoțiți de o ceată de cărăuși băștinași (deci de aceeași culoare cu ei), pentru a le interzice categoric războirile. Erau primii albi pe care-i vedeau și, au crezut că degetele lor de la picioare erau maronii și cusute laolaltă, deoarece nu mai văzuseră pantofi. La vederea lor, au fugit în pădure înspăimântați, crezând că sunt stafiile morților lor care au venit să le facă rău.

Ofițerii australieni le-au adus la cunoștință decizia guvernului: morții lor vor fi înhumați, iar războaiele și canibalismul vor înceta.

Atunci când băștinașii Folopa voiau să spună că ceva este foarte bun, spuneau că este „atât de bun încât îți vine să mori”. Atunci când unul dintre ei a gustat pentru prima dată o bucată de ciocolată, ceilalți l-au întrebat: „Cum este?” „O, este atât de bun, încât îți vine să mori!”. Acesta este superlativul superlativului.  

La începutul anilor 70’, autorul – Neil Anderson – pleacă, dimpreună cu toată familia lui, ca misionar în Papua Noua Guinee, pentru a lucra la traducerea Scripturii în limba băștinașilor Folopa. Acolo își petrece câțiva ani buni, trăind alături de ei.

După instalare, Neil și soția lui s-au apucat de traducere. În fiecare zi, veneau în jur de zece sau mai mulți curioși, ca să audă și ca să se implice, în sensul că le spuneau dacă cuvintele alese sunt chiar cele mai potrivite în propoziția tradusă. Dar îi interesa și ce zice Cartea. Dacă lipseau, îi rugau pe ceilalți să-i aducă la zi cu noutățile. Între timp, Neil i-a învățat pe capii clanurilor să citească, și pe urmă, s-au învățat unii pe lații.

Traducerea Scripturii au început-o cu Genesa. Le-a plăcut extraordinar de mult relatarea despre viața lui Iosif. Pentru oamenii Folopa răzbunarea era ca o lege nescrisă, rămasă din moși strămoși. Dacă cineva ți-a făcut rău, trebuie să-i plătești cu vârf și îndesat. Spre uimirea și bucuria lor, au auzit că Iosif, care ajunsese mare și puternic, nu numai că nu s-a răzbunat pe frații lui care-l vânduseră, dar acum că stăteau în fața lui „goi și descoperiți”, roși de rușine și vinovăție, le spune cuvinte de iertare și mângâiere, arătându-le că Dumnezeu, în planul Său măreț, l-a trimis aici înaintea lor tocmai ca să le scape viața.

„Ajunși aici, unul din bărbații mai în vârstă și-a ridicat privirile spre mine – spune autorul. Ducându-și mâna la gât, cu un gest întru totul Folopa, a spus: «Cuvintele acestea sunt atât de bune că ne vine să murim». A luat foaia pe care tocmai o terminase Carol (soția lui Neil) și a citit un verset: «Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră » (Gen. 45:5). S-a uiat în jur la ceilalți și apoi pe fereastră. A rostit încet: «Fratele pe care l-au făcut să sufere atât de mult, avea acum toată puterea să-i nimicească. Și totuși, n-a mai vrut să știe de greșeala lor. Dimpotrivă, le-a venit în ajutor». Apoi, a încheiat oftând: «Aici se află un adevărat beté»”[12] („Beté”, însemnând „adevăr de bază”, „esență”, „temei”). Da, căci cuvintele citite aveau un „gust” de Cer, o adiere a frumuseții de Dincolo, un adevăr mai presus de logică. În fața acestui adevăr ești cutremurat și ți se trezește dorul de Casă, de origini, de Țara păcii sfinte, căci cu toții purtăm în noi suflare din Dumnezeu (de pe celălalt tărâm) – „suntem din neamul Lui…” și rezonăm profund cu adevărurile acelei Țări…

Pentru oamenii Folopa era de asemenea de neconceput să dea ca răscumpărare, pentru un om, un alt om. Da, puteau să dea cochilii, pene, porci – deci din tot ce aveau ei mai bun – pentru a împăca partea păgubită, dar să dai un om, era de neconceput. Atunci când au înțeles că Dumnezeu a dat pentru păcatele noastre, ale întregii omeniri, pe propriul Său Fiu Sfânt, iată reacția: „S-a uitat în jur la ceilalți, cu albul ochilor strălucindu-i în orbitele adânci. S-a lăsat pe spate cu un oftat, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă. Apoi a rostit cuvintele pe care acești oameni le rostesc întotdeauna atunci când au o revelația atât de profundă: «Vobele acestea sunt atât de bune, că ne vine să murim»”[13].

Un colaborator de-al lui Neil i-a întrebat pe acești oameni Folopa: „Nu v-ați dorit niciodată să se întoarcă vremurile de demult, astfel încât lucrurile să fie iarăși precum au fost?” I-au răspuns mai întâi cu o tăcere nedumerită… Într-un târziu au izbucnit: «Nu! N-am vrea să se întoarcă niciodată! Au fost vremuri îngrozitoare. Trăiam mereu cu frica-n sân. N-aveam pace. Ucideam și eram, la rândul nostru, uciși. Aia nu era viață. Acum Îl cunoaștem pe Dumnezeu, adevăratul  beté  al tuturor lucrurilor. De ce ar trebui să ne întoarcem la mai puțin?»”[14]

Iov, care nu era evreu, ci unul dintre fiii Răsăritului, exclamă: „O, cât de înduplecătoare sunt cuvintele adevărului!” (Iov 6:25) Da, pentru că adevărul este în conformitate cu legea lăuntrică – „Legea de aur” sădită în fiecare om.

         Dr. Paraschiva Pop 

[1] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 252.

[2] J. J. Rousseau, Emile sau despre educaţie, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 275.

[3] I. Kant, op. cit., p. 22.

[4] cf. Bogdan Emilia, Bogdan Alexandru, Etica, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1935, p. 44. Aceeaşi idee o găsim şi în Dicţionarul de Psihologie al lui Norbert Sillamy, p. 252: „Termenul de psihopatie se aplică mai ales deviaţiilor caracteriale (afectivitate, voinţă), care determină conduite antisociale fără culpabilitate aparentă [fără a avea un sentiment al vinovăţiei]. Psihopaţii nu se clasează nici printre psihotici (realmente alienaţi) şi nici printre nevrotici (care sunt conştienţi de tulburările lor). Ei sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de-a face cu justiţia.” D. Belu spune şi el în cartea sa In legătură cu valorile morale, p. 34: „Desprins din legătura cu valorile morale, subiectul personal îşi pierde orice sens, degradându-se la rangul celorlalte vieţuitoare.”

[5] René Descartes, Pasiunile sufletului, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 91.

[6] D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 70.

[7] Friedrich Nietzsche, Despre genealogia moralei, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1993, p. 50-51.

[8] Francis Schaeffer, Dieu ni silencieux, ni lointain, Ed. Trobisch, Frankfurt, 1979, p. 35.

[9] J. J. Rousseau, Confesiuni, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 179.  

[10] J. J. Rousseau, Emile sau despre educaţie, p. 274.

[11] C. Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 86.

[12] Neil Anderson, Temeiul tuturor lucrurilor, Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2004, p. 66.

[13] Ibidem, p. 125.

[14] Ibidem, p. 152.